Despre mine

Ghillis Alexandru

In cautare de cat mai multi cititori.

Blogs Home » Mass Media » Jurnalism » CE MAI RAMANE DE SPUS?

CE MAI RAMANE DE SPUS?

Scurte articole ale subsemnatului, produse pentru presa scrisa si online, unele fiind deja publicate in cotidianul "Evenimentul zilei" si in www.EVZ.ro.

Articole Blog

01. - Feb 18, 2017 2:30:00 PM
Fără politică nimic nu e! Doar zgomotul străzii
Alexandru Ghillis

Istoria modernă ne învaţă că în orice ţarăcivilizată, cursul vieţii locuitorilor trebuie să fie, finalmente, determinat de politici de stat clare, ca rezultat al unor scrutine electorale periodice, câştigate de o formaţiune politică ori alta. Presiunea străzii, atunci când are loc,  acţioneazăasemenea unui uriaş barometru, un sprijin moral, dând valoare forţei numerice a electoratului unui anumit partid sau alianţă inter-partinică nemulţumită de rezultate.  
În alegerile parlamentare din 11 decembrie 2016, lehamitea şi indolenţa au făcut ca majoritatea electoratului român de dreapta, în special a celui tânar, să rămână impasibilă, ignorând din inconştienţă un drept democratic, câştigat cu sânge în 1989-1990: votul liber. Lehamitea a fost - şi este încă - generată de faptul că Opoziţia era (ca şi acum) anemică şi, astfel, câştiga la sigur adversarul ei politic, alianţa forţelor de stânga. Şi chiar aşa s-a şi petrecut, urmarea perfidiei câştigătorilor având efectul unui duş rece asupra sutelor de mii de opozanţi (şi nu numai) ieşiţi în stradă la Bucureşti şi în principalele oraşe ale României! În contrapondere, în momentul editării acestui articol, victorioşii alegerilor abia au reuşit mobilizarea în faţa Palatului Cotroceni a câtorva mii de cetăţeni nemulţumiţi în prezent de nivelul derizoriu al pensiilor lor, al ajutoarelor sociale sau salariilor de mărunţi bugetari naivi, cu totul încrezători în promisiunile pre-electorale învăluitoare ale stângii.
În aceste zile, apar ca inadmisibile unele comentarii publice, exprimate vocal în stradă, la tv sau postate de diverşi pe reţelele de socializare online, care aruncă injurios - aparent sub formăumoristică - întreaga responsabilitate a rezultatului alegerilor doar pe seama votului acordat de pensionarii săraci şi de asistaţii social, solicitându-se chiar interdicţia tuturor acestora de a mai avea drept de vot, pentru a nu hotărî ei felul în care să-şi trăiască viaţa cei tineri, care muncesc şi au tot viitorul în faţă. Ca şi cum nu ar exista şi o mulţime de pensionari rămaşi lucizi, în deplinăcapacitate intelectuală de a evalua corect situaţia politico-economică existentă, fără a se lăsa hipnotizaţi de cântecele ieftine ale sirenelor electorale, fiind capabili de a vota exact doar ceea ce cred că ar avantaja întreaga societate şi nu doar segmente discutabile ale ei!

Din păcate, o bună parte a tineretului care a văzut lumina zilei la sfârşitul lui ’89 si după 1990, nu are capacitatea să înţeleagă că mulţi dintre pensionarii în etate azi, fac parte din generaţiile născute şi trăite cu căluşul în gură, cu frica şi interdicţia de a spune ceea ce gândeau, într-o perioadă istorică (să sperăm) apusă. Dimpotrivă, aceştia sunt - de multe ori - acuzaţi pe nedrept, că au capitulat, incapabili să lupte pentru libertatea lor. Cum să priceapa azi un tânăr, ce era teama de a ajunge la Canal sau într-un azil de boli psihiatrice, dacă aveai gura slobodă?!

(Publicat in EVZ / EVZ.RO)
02. - Feb 10, 2017 9:05:00 PM
Când statul îţi dă pomeni cu o mână, ţi le ia cu două
Alexandru Ghillis

Întotdeauna tindem să ne lăsăm amăgiţi de promisiunea unor gratuităţi, când, aproape nimic nu poate fi gratis pe lume şi totul se plăteşte într-un fel sau altul. Anticul Herodot spunea că „lucurile măreţe se fac de obicei cu riscuri foarte mari”. Şi are dreptate până şi azi, dacă te gândeşti că orice eventual împrumut bancar pentru o oarecare investiţie majoră, va fi înapoiat încărcat de dobânzi şi eforturi, cunoscute doar de beneficiari.
Odată acaparată puterea de către regimul comunist, au fost demarate mecanismele politico-economice de aplatizare socială, compensate cu acordarea de pomeni la nivel de masă. „Manipularea interpersonală şi socială, ca tehnică de schimbare a comportamentului uman, bazată pe principii machiavelice, vizând obţinerea unor efecte favorabile prin orice fel de mijloace, procedee şi tehnici, este, de fapt, înşelarea "ţintei", sacrificarea tendinţelor şi opiniilor acesteia, în favoarea realizării unor scopuri, intenţii şi planuri ascunse.”, sintetizează azi, transant, Doina Bumbuţ în „Suportul psihologic în operaţii neconvenţionale”.  
Militând pentru industrializarea accelerată (forţată) a ţării şi încurajarea tineretului sătesc să acopere nevoia uriaşă de mână de lucru, minim plătită, în fabricile, uzinele şi pe marile şantiere naţionale, statul comunist a avut nevoie de mari fonduri băneşti, pentru a investi în numeroasele obiective de aşa-zis interes naţional, apelând şi la împrumuturile „frăţeşti”, aparent dezinteresate. Însă, în acelaşi timp, a devenit imperioasă necesitatea cazării nenumăraţilor „oameni ai muncii” de la oraşe şi sate. Când căminele de nefamilişti şi aglomerarea la comun a spaţiilor locative (dupa sistemul sovietic) nu au mai făcut faţă, statul s-a văzut nevoit să ridice noi cartiere muncitoreşti, la periferia oraşelor, prin demolarea majorităţii celor vechi şi construirea de blocuri ieftine. Aşa a început, prin întreprinderi, frenezia obţinerii gratuite de repartiţii în apartamentele noilor blocuri. După un timp, prin acordarea de împrumuturi pe termen lung, statul ceauşist a creat cel mai mare număr de proprietari de locuinţe din întreaga Europă. Dar, în acelaşi timp, a venit şi vremea plăţii în forţă, greu suportată de români, a datoriilor uriaşe acumulate de statul  comunist şi, de aici, i s-a şi grăbit pieirea la sfârşitul anului 1989.  

După acest an, România, preluată de elementele eşaloanelor inferioare ale PCR, devenite social-democrate, a multiplicat numărul proprietarilor, prin facilitarea cumpărării la preţuri derizorii a fostelor lor apartamente de stat, în care deja locuiau. Între timp, încurajând consumismul şi asigurarea unui nivel de trai cât de cât acceptabil, statul social-democrat – revenit la putere prin promiterea de pomeni electorale – ori nu-şi va putea ţine promisiunile, ori va apela iar la împrumuturi externe, pe care, peste puţin timp, le va recupera prin diverse tertipuri tot pe spatele cetăţenilor români.

(Publicat in EVZ / EVZ.RO)
03. - Feb 8, 2017 9:38:00 PM
În dispreţul timpului pierdut
Alexandru Ghillis
Îi văd aproape zilnic, aşteptând inexpresivi, parcă ceva ce nu vine niciodată. Aceiaşi de câţiva ani, veşnicii oameni ai străzii de pe strada „mea”. Aparent apţi de muncă, ocupându-şi vremea – vara-iarna – abandonaţi, impasibili, pe treptele magazinelor. Au asupra lor, mai mereu, câte un pet de bere în curs de golire. Stau. Omul şi petul. Ei stau... Şi beau...
Un vechi aforism spune că acela ce nu şi-a ridicat în viaţă o casă, nu are un copil sau n-a sădit măcar un pom, a făcut degeaba umbră pământului. Viaţa se desfăşoară, cu bune şi cu rele, cu suişuri şi cu coborâşuri, după norocul fiecăruia sau, cum se mai spune, „după cum ţi-e scris”. De cele mai multe ori, nici nu bagi de seamă cât de repede a zburat timpul, adică anii şi, aşa, câteodată, ai mici revelaţii neplăcute, văzându-te într-o oglindă mereu altul/alta decât în tinereţe. Aflându-te la frizer sau la coafor, contempli uneori, surprins/ă, smocurile de păr argintiu ce se risipesc peste cearşaful cu care esti protejat/ă. Ar fi şi ăsta încă un moment când ai putea să realizezi mulţumit/ă că, Slavă Domnului, ai prins la timp trenul vieţii şi voiajezi confortabil, deşi habar n-ai unde vei coborî. Cazul tău e unul fericit, fiindcă ai, cu siguranţă, de bifat pozitiv destule realizări rămase în urmă-ţi. Dar, dacă, să presupunem, din nefericire, ori poate că nu ţi-a păsat deloc, n-ai apucat la vreme trenul care ar fi trebuit să te ducă şi acum, spre senectute, eşti şi fără bilet şi călătoreşti singur/ă în noapte, fără nicio ţintă, dârdâind de frig?

În situaţia de nefericire e, am zice noi, dar nu şi ea, femeia aia tânără, tunsă cu maşina, care râde cu toată gura-i ştirbă, când o întrebi cum îi merge.  Este veselă de câte ori o vezi, că aşa e ea, zice, schiţând câteva mişcări de hip hop. Bea cafele de la dozator şi fumează din cerşit, vorbeşte mult la mobil (?!?), mănâncă din ce-i aduc nişte babe miloase şi doarme pe cartoane într-un chioşc de ziare dezafectat. A dat ţării şi doi copii, pe care-i creşte statul. Ea e convinsă că şi-a atins scopul vieţii. Altă telenovelă, alt personaj. Tânăr îmbătrânit de timpuriu şi răpciugos, în haine de pomană, care ne tot arată, de câţiva ani, un carton deja ferfeniţit, pe care mâzgălise demult „caut de muncă”. L-au luat unii pe încredere (ce curaj!) să lucreze necalificat pe un şantier de construcţii. Trei zile a dispărut de pe stradă. Doar atat! Munca era prea grea şi nu era pentru el, le povesteşte celorlalţi constradali, care-l ascultă tăcuţi, sorbind din beri. Altul, mai puriu, cu ochelari, înconjurat de sacoşe cu boarfe şi poreclit „telectualu’”, citeşte dimineaţa ziarul împrumutat de la un chioşcar. „Ăsta are pensie, da’ la beţie şi-a vândut garsoniera şi tot ce avea. Acu-i aici!”, mă pune la curent un zâmbăreţ negricios, care îmi şi cere o ţigară. „Măi, da’ voi aţi votat?”, arunc o întrebare. „Da’ păi cum, domnu’?! Cu de-ai noştri. E la comandă acu!”, îmi spune apăsat. Îi zic că regret, dar nu mai fumez.  

(Publicat in EVZ / EVZ.RO)
04. - Jan 12, 2017 9:15:00 PM
Iacă şi 2017!
Alexandru Ghillis

La mulţi ani vouă, dragi locuitori ai acestui tărâm fantastic, numit România! Tărâm de poveste, unde de veacuri s-a tot iubit, s-a spurcat, s-a adulat (mai mult forţat), s-a urât (în tăcere) şi, la o adică, in corpore a fost mereu vitejeste apărat în războaie. E adevărat că, plaiul mioritic fiind cam mic, de voie-de nevoie, s-a aciuit întotdeauna sub umbrela unui plai mare, în funcţie de conjuncturi. Şi acum, iată, că am mai crescut cu încă un an! Roata morii se-nvârteşte, ţac, ţac, ţac..., adică „Pleac-ai noştri, vin ai noştri, noi rămânem tot ca proştii”, cum zicea odată nenea Tănase! Avea dreptate atunci, însă şi acum, destui dintre noi vor rămâne căzuţi în transă o vreme, hipnotizaţi de cântecele electorale ale sirenei de pe Dâmboviţa. Însă, mai mult ca sigur, trezirea treptată la realitate îi va şoca în reprize.
Nu pot uita imaginea de acum câteva zile a bătrânicii modeste, cu spatele adus de boli, de griji şi sărăcie, care strângea la piept, ca pe un nepreţuit cadou, un cofret cu cozonac ieftin, primit în ajun de An Nou de la cantina socială a cartierului. Şi, ca această femeie în vârstă, mai sunt cu sutele de mii de nevoiaşi asistaţi social, pe care-i vedem doar rar în jurnalele de ştiri ale televiziunilor. Aceştia formează mare parte a României profunde, de care uităm pe nedrept adeseori şi nu intenţionez să-i amestec cu ei pe falşii asistaţi social, pegra societăţii, care nu uită să-şi ceară ajutorul social, venind să-l ridice cu taxiurile sau cu maşinile personale. Nu sare prea departe de acei nevoiaşi asistaţi nici o bună parte dintre pensionari, foşti lefegii ai  statului, ale căror pensii ridicole se epuizează mai mereu la numai câteva zile după ce au fost încasate, dacă acei oameni îşi plătesc facturile la întreţinere, merg la doctori şi-şi cumpără medicamentele recomandate. De va mai rămâne câte ceva pentru mâncare şi prime necesităţi în gospodărie, e bine. Dacă nu, nu-i a bine! Norocul unora dintre ei este că au copii şi chiar nepoţi în „câmpul muncii”, care îi pot ajuta. Dar cei care nu mai au pe nimeni?  

Dacă este mult mai greu a se asigura pâinea cea de toate zilele, e cu mult mai uşor a se asigura circul. De asta au grijă tabloidele din mass-media, purtându-şi cititorii şi telespectatorii, avizi de cancanuri, într-o lume străină multora, opulentă şi plină de noutăţi picante, ale unor potentaţi dubioşi, lipsiţi de grija zilei de mâine şi ale unor rapandule siliconate ori pirande ezoterice, care ridică sigur ratingul emisiunilor tv în care-şi expun nurii sau iluziile magiei, asigurându-şi falsul statut de persoane publice. Ce-i mai curios este că, ameţiţi de toată această vânzoleală ostentativă şi foarte colorată, uităm, poate, de ceea ce ne mai aşteaptă mâine şi nici măcar autorităţile fiscale nu ies din transă (?), ca să-şi amintească dacă au aflat ce-i cu toate bogăţiile vânturate pe acolo, pentru a rupe gura târgului. Şi statul se plânge că nu găseşte banii să cumpere o mică sculptură de Brâncuşi!

(Publicat in EVZ / EVZ.RO) 
05. - Jan 5, 2017 10:02:00 PM
O seară nebună la Spitalul de Urgenţă!
Alexandru Ghillis

După o zi calmă, după-amiază a început nebunia şi, culmea – tocmai în stare de repaos! Când tensiunea a trecut de 17 şi pulsul bătea suta, fără a da semne că ar da înapoi, în ciuda medicamentaţiei uzuale, am zis „Gata, la Urgenţă!”. Noroc că stăm destul de aproape de ea.
Era după o zi plină de muncă în gospodărie, în vederea sărbătoririi Sf. Nicolae care, probabil, a găsit de cuviinţă să ne trimită o nuia! Deja se întunecase, când am irupt emoţionaţi în Urgenţa de la Floreasca şi m-a lăsat mască numărul mare de oameni, ce aşteptau în picioare şi pe scaunele aliniate lângă pereţi. Am fost imediat îndreptaţi spre o sală de consult urgent. „Cine-i persoana cu probleme?”. Rapid, soţia a fost conectată la aparate şi apoi, cu o tensiune peste 18 si pulsul 139, condusă în sala pentru intervenţii de urgentă şi culcată pe unul dintre paturile libere. Aici răsunau, până în sala de aşteptare, ordinele vocale foarte precise ale coordonatorului gărzii, doctorul Olaru. Agitaţia era maximă. Un dute-vino permanent de cadre medicale grăbite. Dintr-un pat zbiera, înjurând ca la uşa cortului, o femeie făcută mangă, într-altul zăcea intubat, nemişcat, un bărbat burtos, în maieu pătat de sânge. Aproape toate paturile erau ocupate. Şi erau destule. Iar printre ele furnicau asistente tinerele, infirmiere ori medici rezidenţi. Beţiva urla în continuare, spre disperarea doctorului. „Taci, odată! De băut în neştire, ai putut să bei!”. „Tu cât ai băut?”, îl întreabă pe bărbatul intubat. „Numa’ cinci beri la doi litri!”, mormăie el. Medicul dă din mână a lehamite, murmurând ca pentru sine şi le face semn unui rezident şi unei asistente să se ocupe de caz, trecând la paturile următoare. „Ecografie, te rog!”, „Trimite comandă de sânge, grupa ...!” şi tot aşa...

Un bodyguard m-a rugat să fac bine să stau în sală, ca toată lumea, lângăperete. Aşa cum aşteptau mulţi dintre însoţitori, în picioare sau pe scaune, ce va hotărî până la urmă medicul Olaru în privinţa tuturor celor aduşi în urgenţă: vor pleca acasă ori vor fi internaţi!? Tensiunea e în creştere. Orele treceau şi nimic! Eram tot în picioare, lângă un perete sau altul. După o micăperioadă de aşa-zisă acalmie, iarăşi agitaţie aparent haotică pentru un neavizat. Brancardieri, SMURD, ambulanţieri din judeţe limitrofe, tărgi, cărucioare, pacienţi de toate vârstele accidentaţi, mai mult sau mai putin grav, unii inconştienţi, femei plângând, două doamne ţinând de braţe un bărbat cu faţa însângerată şi cu o mânălegată de gât cu o cârpă. „Faceţi loc, vă rugăm, a căzut de pe schelă!”. „Tocmai azi, în zi nelucrătoare?!”, îmi trece prin minte. Aproape de mine, atenţionat de miros, văd un boschetar complet absent, concentrat asupra unui telefon mobil. În sfârşit, a apărut şi nevastă-mea, lividă la faţă. O privesc întrebător. „Sunt bine. M-au rezolvat!”. Simt că-mi vine inima la loc. E trecut de 11 noaptea. Plecăm spre casă. Nedorita aventură de o seară s-a finit. De n-ar mai fi!  Trăiascădoctorii!

(Publicat in EVZ / EVZ.RO)
06. - Dec 30, 2016 9:57:00 PM
Sindromul Burnei sau demolarea unei statui
Alexandru Ghillis

Ca profani, nu avem de unde şti dacă doctorul Burnei este culpabil ori nu în nobila sa activitate. Însă mulţi dintre noi ştim că, în rândul profesioniştilor din oricare dintre domeniile de excelenţă ale societăţii, a existat si există multăconcurenţă acerbă pentru afirmare, precum şi invidii nemăsurate, care au dus şi duc până la urmă la soluţionări în instanţele de judecată. Or, renumitul profesor univ. dr. Gh. Burnei, demn discipol al vestitului „înger al copiilor” - chirurgul pediatru Alexandru Pesamosca - este un asemenea profesionist dăruit meseriei sale, un novator neobosit în salvarea micuţilor săi pacienţi. Pentru denigrarea unor astfel de oameni, o majoritate amorfă, dornică de parvenire, face câteodată eforturi vrednice de cauze mai bune să găsească trepăduşi gata săarunce cu noroi în nume marcante. Încă nu suntem siguri că doctorul a păcătuit! Poate zgomotul acestui scandal e menit săacopere un altul!? Se nasc uneori supoziţii uluitoare. Trebuie să se pronunţe în acest caz câteva foruri abilitate pentru aşa ceva!
O profesie de top, cum este medicina, nu poate progresa fărăstudierea cauzelor bolilor – cu aportul tehnologiilor avansate – şi având,  drept urmare, găsirea unor noi posibilităţi adecvate de eradicare sau de temperare a acestor cauze. Medicul nu este Dumnezeu şi nici nu-i va putea lua vreodată locul. Asta nu pot înţelege multe persoane, limitate din disperare în gândirea lor, că şi un doctor ilustru este de multe ori înfrânt de gravitatea unor boli, care nu răspund oricărei soluţii aplicate. Şi atunci, tot el se întâmplă sădevină victima denigrărilor proferate de aparţinătorii acelor bolnavi incurabili. Ţinând cont că la fiecare pacient aceeaşi boală se poate manifesta diferit, medicul nu va aplica automat tuturor acelaşi tratament, ci unul individual. Şi acesta este rezultatul eforturilor depuse în cercetare, inovare, testare şi, într-un final, omologare, urmată abia atunci de aplicarea unor proceduri considerate sigure şi care, dacă se dovedesc ineficiente – fără a fi, totuşi, dăunătoare – conduc la găsirea unora noi, supereficiente. Profesorul Burnei este un asemenea novator, maestru în chirurgia ortopedicăpediatrică. Martoră îi poate fi oricând mulţimea de părinţi fericiţi, ai căror copii au trecut prin mâinile lui miraculoase. Aşa îl ştiam şi noi până nu demult. Dar dacă, totuşi, a greşit cu ceva? Doar Justiţia este în măsură să dea verdictul corect, în urma acuzaţiilor incredibile ce i se aduc medicului!

Nu abordam acum acest subiect, dacă nu aş fi suportat chiar pe „propria-mi piele”, în urmă cu destui ani, acuzele unor neica-nimeni, mulţi din afara profesiei mele, după ce am brevetat în R.S.R. un produs conceput după o formulă proprie, pentru a asimila aici echivalentul unui celebru termoadeziv american, utilizat în Occident la restaurarea vechilor picturi de şevalet. O creaţie a unui foarte cunoscut conservator de artă newyorkez, care-mi devenise mentor.

(Publicat in EVZ / EVZ.RO)
07. - Dec 26, 2016 9:03:00 AM
Din „Ceauşima” bucureşteană
Alexandru Ghillis

Amurgul zilei senine de iarnă înroşeşte deja culmile blocurilor de vizavi. În camera noastră este cald şi linişte. „Iarăşi vrei să mă provoci, cerându-mi frânturi de amintiri, din ceea ce s-a numit, prin  ’84 - ’85, Ceauşima Bucureştiului?”, mă întreabă Nina, privindu-mă curios-amuzată. Totuşi, nu mi-a luat mult timp ca s-o conving să vorbească.
„Vezi tu, peste o astfel de hecatombă în vechiul cartier, peste necazul unora, chiar mortal, al miilor de locuitori ai lui, s-a trântit pleaşcă deasupra – ca o bomboană pe colivă – Casa Poporului şi restul împrejur... Crezi că locul ales a avut scopul de a sistematiza acel cartier vechi, emblematic, al bătrânului Bucureşti?... Nu! A fost ales pentru faptul că acea zonă de deal este cea mai sigură din punct de vedere al rezistenţei seismice. Pe Ceauşescu l-a durut în cot de nevoia sistematizării acelei zone. Ăsta a fost ghinionul cartierului!.. Aici, în megalomania lui, dictatorul, ca orice dictator, a vrut să-şi lase amprenta sa pentru viitor... Culmea e că, de amprenta asta grea a lui, noi nu vom mai scăpa!... Odată, m-a apucat un râs nervos, citind undeva ce scrisese un deştept, care, cică, dacă nea Nicu ar fi dat oamenilor mâncare, libertate totală de exprimare şi de mişcare... azi ar fi fost zeificat!!! Şi, atunci, cu cine, mama dracului, şi-ar mai fi pus în practică ideile lui faraonice? Doar prin munci voluntar-obligatorii cu pensionarii existenţi, cu puşcăriaşii si soldaţii în termen?!...  
Amintirile personale e bine să şi le păstreze fiecare şi atât!... Tineretul de azi e interesat doar de prezentul şi de viitorul lui. Noi şi tot ce a fost atunci, reprezintăpentru el doar etape expirate, care ne privesc... Desigur, istorie!... Cum ar putea azi să-i mai intereseze pe tineri, care stau cu orele la calculator sau cu nelipsitul telefon mobil, ce fericiţi eram noi câteodată, rar, de Crăciun ori de Anul Nou, când, adolescenţi fiind, purtam spre casă, ca pe un trofeu, un purceluş de lapte luat de la vreo simigerie din cartier... Sau că am mers, pentru prima... şi ultima dată..., împreună cu prietene, la dans, la casa de cultură din cartier (râde)!...  Sincer, zău, nu sunt convinsă că ar mai putea săintereseze pe cineva detaliile copilăriei şi adolescenţei mele sărace, fiindcă nu prea au legatură cu realitatea de azi!...

Pe la mijlocul anilor ’60, ai mei au primit, cu chiu cu vai, repartiţie pentru un apartament la bloc în Drumul Taberei. Era unul nou-nout şi de la el începea câmpul. Cartierul era în plină construcţie. Noi, copiii, eram fericiţi că ne mutam şi, din camionul burduşit cu lucruri, strigam trecătorilor că ne mutăm la bloc. Acum, trăim drept în mijlocul acestui uriaş furnicar. Când a început demolarea extinsă a cartierului Uranus, foarte mulţi dintre locuitorii lui au fost mutaţi în acest loc şi în alte noi cartiere muncitoreşti, periferice. Să fii convins, că doar extrem de puţini dintre cei demolaţi au primit atunci locuinţe în noul Centru Civic!”.

(Publicat in EVZ / EVZ.RO) 
08. - Dec 15, 2016 4:00:00 PM
Flash vesel pe Facebook!
Alexandru Ghillis

Facebook-ul este şi el un spaţiu de amuzament. Susţin mereu că reţelele de socializare pe internet reprezintăculmi ale democraţiei, lăsând tastele computerului sau ale smartphone-ului şi accesul în eter – devenit loc public - la îndemâna oricui, fărănicio discriminare. Iată o mostrăhilară, autor Acotunoaie Iulian, preluare Angela Tocilă:
”Meai amintit deun Deces pe Fond de Misticizme petrecut la noi ân Scară !!!! Această poză seamănă leit cu Repauzata Elefteriea Bostangolu, o Grecoaică care a locuit până ân Noaptea de Sfântu Andrei anul trecut la Etaj Doi !!!! Ân acea nuoapte ân momentul când Socrămiu a eșit ca să se pișe ân Lift ca deobicei, Obam, câinele meu negru de Rasă Dog Germanic a țâșnit pe Scări !!!! Socrămiu aflânduse cu Beșica Udului plină, nu la putut prinde !!!! Până miam loat jlapii ân picioare, Obam deja era la Etaj Doi, unde bătrâna Elefteriea ânpreună cu o altă screlozată numită Cotoroian Vespasieana âși ungea ușea presonală dela Apratamet cu Usturoi Sfințit ânpotrivă Duhurilor Rele și a Necuratului !!!! Câinele Obam nu a avut nicio vină că Repauzata avea inima slabă, așa că el sa năpustit ântre bătrâne decât ân joacă, fiind un Animal ecstrem de jucăuși, chear dacă urla aidoma unui Deavol și avea bale la botul larg deschis !!!! Noroc că am fost acolo pentru a vedea cu ochii mei presonali cum Madam Elefteriea odată a holbat ochii mari de săi sară din cap, a căscat odată gura, și a căzut lată moartă pe loc !!!! Degeaba am cărato io ân casă la ea, degiaba am udato cu apa, Farmecele care le făcea ânpreună cu cealantă Strigoaică a omorâto brusc și neândoios !!!!! Nici prin Apratamet nu am găsit nimic care să mă ajute la o Resucita, fincă am căutat io ceva când am cotrobăit după Bani, Bijuteri ori alte Bunuri. Decât supt Perina aflată supt căpătâiul Moartei am găsit Framecele care a uciso !!!! Doo Legături Bosueoc uscat, și doo Poze Poltret !!! Una cu Sinulecscu Benone aflat undeva la o Nuntă, ori o Cumetrie, dracu știe unde, chelbos, ânbrăcat ântrun Costum alb, iar cealantă âl ânfățișa pe Cotabiță Gabrel, cum arată el ân zilele noastre, gras și desgustător de transpirat, aflat undeva la o Petrecere unde mânca dintrun Pui Prăjit ântreg, cu Untură prelinsă pe brăbie, ceea ce ma făcut să âmi schinb părerea bună care am avuto despre Moartă !!!! Sânt sigur că dacă se hotăra numai la unu singur ân Framecele lor, numai murea !!!”.

Un astfel de creator, pe lângă mulţi alţii apăruţi în ultimul timp, ce interpretează într-o notă umoristică diferite postări bolovănoase şi agramate de pe Facebook, este şi onorabilul domn Acotunoaie Iulian, remarcat şi promovat de către doamna Angela Tocilă, constantă facebook-istă şi, în acelaşi timp, o talentată scriitoare ardeleancă. Aşa că, fără a-i mai cere acordul, nu rezist să nu fac publică şi în EVZ/EVZ.RO una dintre recentele postări pe reţea ale distinsei doamne, care – mai mult ca sigur – trezeşte, ca întotdeauna, zâmbetele multor consumatori virtuali de nişă!

(Publicat in EVZ / EVZ.RO)  
09. - Dec 8, 2016 9:34:00 PM
Trecutul bucureştean, îngropat de mania grandorii
Alexandru Ghillis  
Prin vitrina localului vederea este dominată de o parte a megalomaniacei hardughii, numită pe timpul „împuşcatului” Casa Poporului şi, în zilele noastre, Palatul Parlamentului din mult-visatul lui nou Centru Civic. Stăm cu câte o cafea şi o apăminerală în faţă, la o măsuţă de lângăvitrină. Doamna din faţa mea priveşte îndelung, tăcută, cu gândurile duse prea departe, imaginea greoaie a clădirii. „La ce te gândeşti?”, îndrăznesc s-o întreb încet, după ceva timp.  Lasăjoaca imperceptibilă a degetelor pe telefonul aflat pe masă şi începe săpovestească tărăgănat, în surdină, mai mult ca pentru ea. „Uite-te în jur - când vom pleca - la grandoarea apăsătoare, cvasi nord-coreeana, a clădirilor acestui cvartal necunoscut pentru mine şi care îmi trezeşte foarte multe amintiri, nu toate plăcute, din vechiul cartier tihnit al copilăriei trăită în pantă.
Ai mai auzit de strada Arionoaiei?... O stradă lungă, care urca voiniceşte de jos, de pe la rondul Coşbuc şi până sus, la Uranus, paralelă cu Rahovei, Meteori şi Cazărmii, toate tăiate cam pe la jumătate de strada Ion Ţăranu. Pe Arionoaiei 44 mi-am petrecut copilăria săracă, dar - în ansamblu - fericită. O curte lungă, pietruită, mărginită de locuinţe modeste şi cu latrinele în fundul ei. Când ne venea nouă rândul să le curăţăm, măgăreaţa era mereu doar mie destinată. Deh, se considera căfiind fată, era de datoria mea! Asta era atunci mentalitatea unor oameni simpli. Fată, fată, dar eram băieţoasă, fiindcăaveam doar fraţi şi colindam aproape zilnic cartierul cu gaşca. Vara zburam cu rândul la vale pe o bicicletă şi iarna cu săniile. Viaţa era grea,  abia trecuserăpeste zece ani de la război, dar noi, copiii, de cele mai multe ori, treceam uşor peste toate...”. Se opreşte o clipă, ca pentru a-şi trage sufletul. O privesc atent, în tăcere şi o rog interesat săcontinue.

„Eram mulţi, bani puţini şi eu mai tot timpul flămândă... Câteodată, măchema tanti Rafila pe la dânsa, când era zi de post, să-mi dea pâine neagră cu compot de prune, dulce şi bun. N-o refuzam niciodată. Stătea într-o curte vecină, mai sus, într-o casă cu etaj. Avea doar o cămăruţă foarte curată. O mai ajutam din când în când la cărat apă de la cişmeaua din curte. Vizavi, locuia tanti Uţa, care avea muşcate roşii în geam şi asculta ore în şir muzică cu tinerii Benone Sinulescu şi Irina Loghin. Ce viaţă! În fundul curţii noastre cu douăzeci de familii stătea un vajnic colonel de miliţie cu patru clase, care ne alunga atunci când noi, copiii, încercam să ne jucăm. Era veşnic obosit. Când ne era foame, dupa joacă, de Crăciun mergeam in corpore peste drum, la nişte prietene, copii de activişti PMR, care ne dădeau să bem lapte cu cacao şi să mâncăm în ilegalitate (râde) cozonac cu nucă. Ei aveau de toate pe atunci. Mai târziu, au fost mutaţi gratis de partid într-un bloc, vizavi de Sala Palatului... Plecăm?... Încep să măenervez!”… Ne-am despărţit curând în staţia de autobuz.

(Publicat in EVZ / EVZ.RO)
10. - Nov 30, 2016 9:49:00 PM
Doctori şi… doctori…
Alexandru Ghillis

S-ar putea ca titlul de mai sus să lase impresia că ar urma un pamflet în legătură cu un subiect la modă în aceste zile. Departe de mine această intenţie şi, totuşi, sper să nu dezamăgesc cititorul.
Doctor este: „(...) Persoană, cu studii superioare de specialitate, care profesează medicina; medic. (...) Persoană foarte pricepută într-un anumit domeniu; maestru” (DEX.RO). Dacă pentru nobila profesie  de medic nu este deloc necesară o reevaluare, fiind ultracunoscută, despre aceea a restauratorilor de artăautorizaţi trebuie săprecizez că ea este destul de asemănătoare cu a medicilor, doar că pacienţii diferă. Vorbesc despre experţii cu studii superioare, masterate şi chiar doctorate, care lucrează în echipe multidisciplinare în cadrul laboratoarelor de specialitate din marile instituţii de artă şi cultură ale ţării. Aici, pacienţii – vechi opere şi obiecte de artă sau cultură, adevărate valori inestimabile – suferă, în special, efectele îmbătrânirii lor ireversibile sau ale mediului incontrolabil în care au existat înainte de a ajunge într-un muzeu.
Îndrăznesc să măcitez dintr-un articol mult mai vechi din EVZ: „(...) Din păcate, poate fiindcă reprezintă un segment insignifiant ca număr, raportat la nivelul ţării, lipsiţi de apărare din partea vreunui sindicat, aceşti truditori pasionaţi nu sunt suficient de vocali pentru a atrage atenţia mass-mediei pentru un „breaking news”, aşa cum fac alte categorii de bugetari şi, ca atare, se mulţumesc de voie-de nevoie cu salariile cele mai ridicole, ca urmare a vechii mentalităţi a factorilor de decizie guvernamentali si nu numai a lor: cultura nu produce, ea consumă!”.

Cum se poate numi decât cras dezinteres infima finanţare de la buget a culturii, ultima pe lista de priorităţi a tuturor celor ce au guvernat până în prezent?! Vechiul şi bogatul nostru patrimoniu cultural, de mare valoare documentară şi artistică şi care ne reprezintă peste tot în lume, se degradează în uitare, sub pretextul lipsei banilor, care bani - în virtutea megalomaniei remanente, de sorginte ceauşistă – se alocă generos pentru o interminabilă mega-catedrală faraonică şi se visează un grandios Panteon naţional. Chiar dacă mor românii în spitale insuficiente şi prost utilate, cad vechile şcoli de la sate şi nu s-a construit ca lumea nicio autostradă sau o nouă linie de metrou, totuşi se găsesc bani mulţi pentru nişte ageamii autorizaţi (?), care şi-au bătut joc de ruinele unei vechi cetăţi dobrogene, sub pretext că o restaurează. Dar au falsificat-o, aproape ireversibil, din lipsă de profesionalism. Acum, pentru actualii şi viitorii specialişti restauratori ai patrimoniului cultural naţional, mobil şi imobil - dar nu numai pentru aceştia - este exemplul negativ perfect pentru primul principiu al acestei delicate profesii interdisciplinare: „orice intervenţie se opreşte acolo unde începe ipoteza!”. Ceea ce cred că este valabil şi în medicină! Aşadar, doctori şi... doctori, pacienţi şi... pacienţi!

(Publicat in EVZ / EVZ.RO)
11. - Nov 24, 2016 9:39:00 PM
Se împrăştie iz de votcă!
Alexandru Ghillis
Dupărezultatul ultimului scrutin din R. Moldova (13 noiembrie 2016), câştigat discutabil de socialistul pro-rus Igor Dodon, băieţii de la „Pravda” moscovită au si turnat votcile în stacane, strigând veseli „Chişinăul e al nostru!”. Oricum şi restul Basarabiei furate, până la Dunăre şi Marea Neagră, e tot al lor!
Încă din copilărie, din povestirile bunicii, ale mamei mele şi ale altor basarabeni din anturajul familiei - mulţi dintre ei refugiaţi în ţară din 1940, am aflat că administraţia românească nou instalată în teritoriu după 1918, s-a dovedit ineficientă, profund coruptă şi organizarea proastă. La conducerea principalelor instituţii de stat, religioase sau de învăţământ au fost numite persoane slab pregătite, incompetente, prin „pile” ori pe considerente politice etc. (cam ca şi în România de azi!!!). Curând, basarabenii au început să se simtă cetăţeni români de categoria a doua, fiindcă tot ce nu era calificat sau  valoros în ţară, era îndreptat către Basarabia. Din surse actuale, aflate în R. Moldova, ştiu că nici măcar în prezent foarte mulţi basarabeni în vârstă nu uită asemenea aspecte negative şi sunt sceptici că la o eventuală reunificare nu s-ar întâmpla la fel. Mulţi preferau o unificare rapidă cu România (ori cetăţenia română) doar pentru acces imediat la muncă fără restricţii în statele Uniunii Europene (ceea ce tocmai obţinuseră. Rămâne de văzut ce va fi de acum înainte!). Alţii, mai mulţi, nu doresc unificarea cu o ţară săracă, deoarece pentru ei Rusia şi Europa occidentală figurează ca mari pieţe ale muncii. Mai sunt comuniştii şi socialiştii pro-ruşi (numeroşi şi cu mare influenţă în zonele rurale şi nu numai acolo) şi susţinătorii lor, rămaşi hipnotizaţi de propaganda sovietică. Timpul, ajutat de intoxicarea sistematică a câtorva generaţii basarabene de către politrucii comunişti moldoveni şi ruşi, total obedienţi Moscovei, a făcut ca astăzi să fie destui basarabeni reticenţi faţă de integrarea europeană şi, mai ales, faţă de o posibilă unire cu ţara mamă, pe care refuză s-o recunoască ca atare, preferând existenţa unui stat moldovean de sine stătător. Nu trebuie neglijat nici numărul foarte mare de nativi ruşi care, la indicaţiile lui Stalin, pentru a se grăbi sovietizarea Basarabiei, au colonizat forţat teritoriul, în locul mulţimii de români deportaţi în Siberia în 1940. Cu toate acestea, procentul actual al basarabenilor ce şi-ar dori unificarea cu România a ajuns la 32%, ca şi mulţi alţii care vor ca R. Moldova să aibăasigurat drumul spre occident şi nu spre Răsărit. Din păcate, în pofida năzuinţelor noilor generaţii basarabene, în special prin obstrucţionarea accesului multora la urne, pentru cei aflaţi la studii sau la muncă în ţări din UE, toate speranţele par să se fi prăbuşit deocamdată.  

Mai curând, acum nouă ar trebui să ne dea de gândit cum s-ar putea menţine, plutind, o nucă tare ca România într-o mare roşie! Oare, un  Trump Tower în plin Bucureşti ar pune punctul pe (i)?

(Publicat in EVZ / EVZ.RO)
12. - Nov 17, 2016 2:33:00 PM
Eutanasia, un afront adus Creatorului?
Alexandru Ghillis

Abordând subiectul propus, cu siguranţă imi atrag oprobriul unora, a căror rigiditate subiectivă a propriilor principii îi face incapabili să poată accepta şi altceva, chiar numai şi pentru o discuţie destinsă în acest sens, care, totuşi, riscă să afecteze emoţional alte persoane aflate întâmplator de faţă.
Astăzi, au loc realizări cu totul uimitoare, cu rezultate promiţătoare ale cercetărilor avansate în decriptarea tainelor biologiei moleculare, a geneticii, în dorinţa legitimă de a pătrunde treptat în intimitatea vastului program destinat vieţii pe Terra de către formidabila forţă imaterială universală, pe care, o parte dintre pământeni, creştinii, au denumit-o – încă din negura timpurilor - Dumnezeu. Momentul aşteptat, incredibil astăzi pentru mulţi, când cercetătorii vor reuşi să creeze artificial în laboratoare viaţă capabilă de autoreproducere, va fi, probabil, începutul adevăratei Apocalipse pe Pământ. Dar nu în sensul ei catastrofic, ci unul benefic din toate punctele de vedere. Un nou început pentru umanitate, dominat de o înaltă tehnologie (dacă nu intervine altceva între timp!).
Aflat în plină dezbatere animată, pro - contra, între somităţi ale medicinei umane moderne, actul eutanasierii sau al sinuciderii  asistate medical – proces asumat personal, conform cu normele unei legislaţii aferente, de către pacienţi aflaţi în stadii terminale ale bolilor incurabile – a fost liberalizat tacit în câteva state din UE, precum Luxemburg, Olanda şi Belgia. Demersul eutanasierii umane este aspru condamnat şi respins de dogmele religioase creştine, mai cu seamă cele ortodoxe, care lasă strict doar la voia Domnului sorocul părăsirii acestei vieţi. Indiferent de chinurile insuportabile pe care le îndură  un bolnav  în pragul sfârşitului care trenează şi de eforturile indescriptibile ale apropiaţilor săi, care se sacrifică, îngrijindu-l neputincioşi, după posibilităţile lor.

Încă îmi sună şi acum în urechi ţipetele îngrozitoare de durere ale unei bune prietene de-a noastră, diagnosticată cu cancer recidivat, generalizat cu metastaze multiple. Nici doctorii şi nici morfina nu o mai puteau ajuta, aşa că fusese dată acasă, în îngrijirea familiei, care se uita pierdută la zbaterile femeii ce-şi dorea mai repede finalul, care nu mai venea. Până la urmă, greu, ne-a părăsit! Nu demult, am văzut la televizor o biata mamă îndurerată, care îşi frângea incapabilă mâinile, negăsind absolut nicio soluţie de ajutor pentru fiul ei matur, bolnav incurabil de o boală genetică, numită „boala oaselor de sticlă”. Ajuns să cântărească circa treizeci de kilograme, zăcând nemişcat în pat şi cu dureri atroce ale întregului sistem osos. Din spital, a fost redat familiei şi nici morfina nu-l mai ajută pe bietul tânăr! Omenirea a depăşit deja hotărâtă pragul Mileniului III şi, totuşi, în pofida solicitărilor disperate ale multor bolnavi incurabili, eutanasia asistată mai poate fi încă asociată unui afront adus Creatorului?

(Publicat in EVZ / EVZ.RO)
13. - Nov 11, 2016 10:47:00 PM
Au pătat halatul alb al unui înger
Alexandru Ghillis

Îmi manifestam necondiţionat admiraţia, în urmă cu multe luni în acest cotidian, spunând că mai există şi îngeri în halate albe. Atunci mă refeream la douăsomităţi incontestabile ale medicinei româneşti, omagiindu-le fărărezerve, pe bună dreptate.  Aceşti străluciţi doctori fără de arginţi, dăruiţi cu totul nobilei lor profesii, vor rămâne în analele medicinei româneşti, ca exemple demne de urmat. Era vorba despre renumitul neurochirurg acad. prof. dr. Leon Dănăilă (supranumit „sculptorul de creiere”) şi de celebrul medic chirurg pediatru Alexandru Pesamosca (zis şi „îngerul copiilor”), plecat dintre noi. 
Din păcate, ca simpli spectatori neimplicaţi direct în atmosfera de-a dreptul caragialescă a confruntărilor inter-partinice din cadrul actualei campanii electorale, vedem cum un important actor politic istoric, speriat de prăbuşirea sa dramatică în sondaje, caută disperat săprezinte alegătorilor săi nume sonore de prim rang. Aşa am ajuns săvedem recent – într-o emisiune TV – o somitate a medicinei româneşti, unul dintre doctorii fără de arginţi pomeniţi mai sus, academicianul profesor doctor Leon Dănăilă. Ajuns la o respectabilă vârstă octogenară şi cu o reputată activitate profesională de peste cincizeci de ani, domnul profesor Dănăilă este încăîn deplină putere de muncă şi ne-a demonstrat conservarea unei memorii de invidiat, chiar pentru persoane mult mai tinere. La numeroasele întrebări pline de curiozitate ale moderatorului emisiunii, invitatul său a accentuat, printre altele, faptul că şi un tânăr de la ţară, dacă este pasionat de medicină, asa cum a fost el, îşi poate atinge visul. Totul este să vrea cu tot dinadinsul! În prezent, profesorul Leon Dănăilă candidează ca senator de Bucureşti, pe listele partidului ce-l promovează.

Prin anii ’60 - ’70 a primit din America o bursă Fulbright, pentru a se specializa în neurochirurgie. Ca să poatăpleca la studii în S.U.A. a fost nevoit să se înscrie, cu peripeţiile de rigoare, în P.C.R. Dupăspecializare, s-a întors în ţară şi a modernizat, de multe ori cu propria forţă financiară, sectorul de neurochirurgie al Spitalului Clinic de Urgenţă„Bagdasar - Arseni” din Bucureşti. Declară că este reticent la propunerile de a prelua frâiele conducerii unui minister al sănătăţii, fiindcă se teme că va fi deranjat în bună măsură în profesia sa, neurochirurgia şi de la elaborarea unor noi cărţi de specialitate, publicate în limba engleză de edituri americane şi vândute în întreaga lume. În pofida succesului său profesional, renumitul medic fără de arginţi, a rămas un om modest, chiar sărac, investind câştigurile rezultate din vânzarea cărţilor sale tot în tehnologizarea departamentului său de neurochirurgie. Stai şi te uiţi fascinat la un asemenea om strălucitor, plin de modestie şi real patriotism şi nu se poate să nu te întrebi cu ce promisiuni nemaipomenite a putut fi convins acum să sclipeascăaidoma pietrei preţioase căzută în noroi! De neînţeles!

(Publicat in EVZ / EVZ.RO) 
14. - Nov 9, 2016 3:29:00 PM
Reunirea Basarabiei cu ţara mamă se mai poate înfăptui ?
Alexandru Ghillis


Visele frumoase nu pot fi şterse din mintea oamenilor de nicio forţă pământeană şi, de aceea, dacă sunt pozitive, ele rămân ca singure speranţe care îi pot anima permanent, spuneam ceva mai demult tot în EVZ, cu acelaşi subiect: 1940, Basarabia şi dorinţa de reunificare cu ţara mamă (lesne de găsit pe Google).
În prezent, se întrevede neşansa ca dorinţa reunificării sărămână acelaşi vis etern al multor români de pe ambele maluri ale Prutului. Adevărul este că actul reîntregirii (căci despre reîntregirea istorică a României este, pânăla urmă, vorba) ar trebui să ia cu precădere naştere ca urmare a voinţei politice a factorilor de putere ai R. Moldova şi nu în alte condiţii. În consecinţă, tot ceea ce ar putea face acum România, este să aştepte cu calm ipoteticul accept oficial al Chişinăului, pentru a nu provoca inutil rumori negative periculoase dinspre întinsul Est şi chiar unele obiecţii de la Vest. Însă, până în momentul când editez rândurile de faţă, toate informaţiile care parvin dinspre Chişinău indică, conform sondajelor pre-electorale, faptul căbalanţa rezultatului foarte apropiatei alegeri democratice a Preşedintelui Republicii Moldova arată tendinţa declarată a peste 50 + 1% dintre viitorii votanţi de a opta pentru cel ce promite a direcţiona micul stat moldovean către Răsărit. Şi, astfel, dacă ceea ce arată acum sondajele basarabene se va adeveri în urma scrutinului electoral, atunci, visul reunirii va rămâne în continuare doar un vis. Probabil, căla asta a contribuit şi totala lipsă de tact şi de viziune a autorităţilor politice şi a celor de forţă româneşti, afişate  nătâng în aceste zile, când tinerii unionişti basarabeni veniţi la Bucureşti, au fost brutalizaţi inutil de braţul înarmat al Puterii efemere! Deşi sunt şi unele „voci din off” ce, spre totala noastră derută, sugerează că totul s-ar fi jucat după un scenariu menit să abată atenţia „prostimii” de la un exploziv „breaking news” de presă!

„România nu pierde nimic şi nici nu face acte de caritate dacăse face unirea. Dimpotrivă, câştigăîn greutate!”, declarădomnul Traian Băsescu. Totuşi, în ciuda gândurilor profund înălţătoare, mulţi români se întreabă cum ar putea suporta România o creştere bruscă, apăsătoare,  a solicitărilor de ajutoare sociale. Viaţa politicăinternă s-ar complica cu un puternic partid comunist pro-rus şi cu numeroşii susţinători ai acestuia, mai ales în mediul rural basarabean şi care ar deveni şi mai periculos dacă ar intra în ilegalitate. În plus, am îngloba automat, volens-nolens, o numeroasă minoritate rusă, ucraineană şi găgăuză, a cărei prezenţă aici ar putea da ocazia fericitămarelui fost prieten de la Răsărit să aibă motive – conform doctrinei recent adoptate – de a interveni militar oriunde se află locuitori de naţionalitate rusă, care îi solicită ajutorul. Dominaţi de euforia simţămintelor patriotice, nu cumva am neglijat problema reală a costurilor eventualei uniri? 
(Publicat in EVZ / EVZ.RO) 
15. - Oct 20, 2016 6:06:00 AM
Obicei mioritic: “tragerea în piept”, că merge şi aşa!
Alexandru Ghillis

Tocmai acu’, în zilele astea de toamnă, parcă mai friguroase şi mai ploioase ca de obicei, bucureştenii (cei mulţi şi branşaţi la serviciul public de apă caldă şi căldură) au ocazia să tremure puţin de frig, dar şi de grija furnizării curente a apei calde şi a căldurii în apartamente, acum şi la iarnă. Nici nu-i de mirare să îi apuce tremuriciul, când văd la televizor atmosfera „frenetică” de lucru din Consiliul general al Primăriei Capitalei, de atitudinea „cordială” cu care-şi trag consilierii unii-altora şi, mai ales, primăriţei (totul numai pe considerente politice), preşul de sub picioare. Şi, cu toate acestea, elita conducătoare - aflată la butoane - asigură„prostimea” că totul va fi OK.    Aşa că, din masa „prostimii” fiind, după o zi grea la serviciu, oricare ar fi el, odată ajuns(ă) acasă, la bloc (contează şi etajul), vrei sa faci un duş bun, care să te relaxeze. Un duş, doar atât! Nici prin cap nu ţi-a trecut o clipă ritualul îmbăierii într-o cadă înspumată, la lumina lumânărilor parfumate. Poveşti televizate! Aşadar, intri în pielea goală în camera de baie şi hm!, cam te zgribuleşti oleacă. Pui mâna pe calorifer. Nici rece, dar nici cald. Mai mult spre rece. Cum naiba?! Doar ne-au asigurat ăştia, că încep livrarea! Dai drumul la apa caldă, care-i rece, dar o laşi să curgă. Poate că încă nu a tras-o aproape nimeni din cei de mai jos! Sunt şi mulţi pensionari în bloc, tocmai iţi trece asta prin minte. Săracii! Ăştia o lasă mai moale cu duşurile! Ca o paranteză, unii chiar fac economie la sânge, altfel nu ar avea ce mânca şi nici cu ce să se doftoricească. Uite aşa, stai gol/goală, bodogănind mărunt blesteme, în timp ce apa caldă rece curge şi curge în aşteptarea apei calde. Uau! Curge apa de peste cinci minute – vezi ceasul pe smartphone, că doar nu-l laşi din mână nicăieri (!) – şi... nicio schimbare. Eh, aici mai scapi o înjurătură care cere bip, te înfăşori în textilele de casă şi poate te duci în mijlocul familiei (dacă o ai cu tine), în bucătărie, ca să mănânci. Uite aşa, între doi dumicaţi şi câteva cuvinte cu cei dragi, încep să se adune gânduri, te trezeşti că începi să faci niscaiva calcule şi, până la urmă, le dai dracului şi-ţi vezi de treabă.

Păi, te gândeşti ce prestidigitaţii faine se fac pe nebăgarea ta de seamă şi iuţeala vorbelor. Unicul furnizor bucureştean, făcând economii grase, îţi livrează la mişto apă caldă rece şi tu trebuie să i-o plăteşti de caldă şi, uite cum, fără ca săciripeşti ceva, te „trage în piept”. Ba, le plăteşti băieţilor pe neştiute şi pierderile de căldură şi de apă de pe trasee învechite. Iată, aşa apar profitorii deştepţi ai acestei situaţii: furnizorii particulari de centrale de apartament şi de bloc! Spre care eşti adeseori îndemnat, indirect, să te îndrepţi, dacă te ţin curelele, cum o fac mulţi alţii. Oricum, fiindcă pe plaiurile mioritice ţine încăfigura, fără bătăi de cap de „cotizezi”, eşti „tras în piept” cu succes!

(Publicat in EVZ / EVZ.RO)
16. - Oct 12, 2016 9:08:00 PM
Aiuriţi de zăngănitul pre-electoral al cătuşelor
Alexandru Ghillis

De decenii, sub toate campaniile electorale ce s-au consumat pe aceste meleaguri – indiferent de regim politic – viaţa aici merge înainte, aparent de neclintit în unele domenii esenţiale, scriam nu demult în aceastărubrică. Şi acum se poate spune la fel, ca viaţa merge înainte, dar nesatisfăcătoare pentru cei mai mulţi dintre români.
Dacă reuşeşti să-ţi mobilizezi resursele interne necesare, ca să te postezi pe poziţia de outsider, cetăţean liber cugetător, neînregimentat politic, spectacolul degradant la care ţi-e dat să asişti zi de zi, urmărind ştirile prezentate şi comentate în mass-media vizuale, online şi tipărite, te lasă de-a dreptul aiurit. Cântecul cătuşelor este aici în trend. Cântă şi unii şi alţii dintre politicienii momentului, işi zornăie reciproc refrenele lor ameninţătoare, la care, aşteptăm, aproape cu gura căscată, să vedem până unde se va ajunge. Se promit dezvăluiri uluitoare şi ulterior se dovedeşte că e numai un fâs înşelător. Înşelător ca şi răspândirea recentă, într-o piaţă bucureşteană, a fiţuicii ce promova iluzia puterii cetăţeanului, de către puştani distraţi, drapaţi în galben şi albastru. Uluitoare e sarabanda delaţiunilor privind traseele sacoşelor cu bani, a dosarelor care, pe lângă unele solide, cu probe adunate „pe bune”, multe altele miros de la o poştă a comandăpolitică şi răzbunări cu ţinte precise. Alegerile bat curând la uşă şi unii trebuie să rămână - sau alţii să devină - salvatorii imaculaţi ai neamului, iar adversarii lor politici, vopsiţi în negru până la viitoarele alegeri sau la calendele greceşti. „Cât de tâmpit trebuie să fii, pentru a vota în continuare jigodiile care te-au adus la sapă de lemn?”, răbufneşte dur pe Facebook un postac contrariat. Curat murdar, cum ar fi concluzionat în zilele noastre şi nenea Caragiale! Lupta anticorupţie este extrem de importantă pentru eradicarea flagelului, devenit endemic în societatea noastră, însă trebuie întreprinsă profesionist, corect, de sus şi până jos, fără excepţii rezultate din ingerinţe politice. Sună  cumva a deziderat utopic?  

Lovirea celui lipsit de putere este gestul incalificabil al celor slabi. Tot din slăbiciune, în politică, pentru a pune mâna pe putere, cei slabi dau în cel ce a fost puternic. Acesta nu a părăsit politica şi este, pe moment, încolţit de loviturile adversarilor, care nu-i cruţă nici familia. Politician abil, lasă  impresia aparentă de retragere - spre uimirea unora dintre susţinătorii săi, care nu-i înţeleg jocul strategic şi îl abandonează pe parcurs - însă revine tenace spre prim-planul politicii mari, perceput fiind de adversari ca un uriaş pericol iminent. Şi atunci, în disperare, izbesc cu cele mai murdare mijloace de care dispun, folosindu-se de şantaje, delatori şi de mercenari din mass-media, dispuşi oricând să-i servească pe cei ce oferă mai mult. Asta-i clasa politică! „Nu există prieteni în politică, există numai prieteni politici” (Titu Maiorescu).

(Publicat in EVZ / EVZ.RO)
17. - Sep 29, 2016 8:24:00 PM
Rupţi în fund, da’ mândri suntem!
Alexandru Ghillis

Dacă luăm în consideraţie sloganul electoral „Mândri căsuntem români!”, cu ajutorul căruia au crezut unii că iau caimacul fostelor alegeri, am văzut cu toţii că, pe româneşte, au „luat plasă”. Mândria rămâne, fiind în genă. Şi e bine să fie aşa, ca să putem ţine steagul sus. Însă a fi mândru, nu înseamnă a nu fi şi realist!
De-a lungul vremurilor, am fost şi suntem încă „rupţi în fund”, probabil şi ca urmare a păgubosului concept autohton „al capului plecat, pe care sabia nu-l taie”, devenit genetic. Auto-reprogramarea genei este dificilă, dar nu imposibilă. Depinde de timp, de voinţa personală şi, mai ales, de voinţa politică. Să nu aruncăm greul numai pe umerii lui Dumnezeu!
De noi ţine să nu rămânem, ca pânăacum, una dintre cele mai sărace ţări din UE; cu un sistem de sănătate publică deficitar şi o speranţă de viaţăprintre cele mai mici; cu numărul cel mai mare de emigranţi economici în ţările vestice; cu o structură socialăaproape bipolară, din care, pătura de mijloc a populaţiei este, deocamdată, destul de subţire; cu tarife şi preţuri de nivel occidental, la salarii româneşti (chiar şi pentru mulţi din sectorul privat); cu o corupţie cvasi endemică, înrădăcinată la toate nivelele societaţii; cu o infrastructură slabă ( a se vedea lipsa autostrăzilor, în pofida banilor irosiţi), din cauza căreia investitori străini importanţi din România vor să-şi mute afacerile în alte ţări, în detrimentul interesului economiei naţionale; companii şifirme româneşti de succes, sufocate intenţionat, în favoarea unor concerne străine, ce vor să cucerească piaţa românească, cu concursul din plin interesat al unor factori de decizie autohtoni! Lunga listăneagră poate fi continuată de oricine...

Din nenorocire, se constată că încăsuntem contaminaţi de o megalomanie, care nu a fost niciodatăcaracteristică poporului român. Megalomania este urmarea celei ceauşiste, dobândită – la rândul ei – de la cea stalinistă şi, în special, de la cea nord-coreeană. Schimbarea de regim de după 1989 nu a produs modificări din acest punct de vedere. Mega-construcţia Catedralei Mântuirii Neamului exemplificăperfect perpetuareaaceleiaşi optici  megalomaniace a unei puteri totalitare, slabă în esenţă, cum a fost naţional-comunismul ceauşist. Deocamdată, nu pot fi justificate credibil sumele enorme de bani cheltuiţi până acum - şi în continuare - pentru acest obiectiv important pentru naţiune, dar NU urgent, atâta timp cât nu se alocă suficienţi (sau deloc) bani în investiţii, care săasigure mii de locuri noi de muncă; cât timp sănătatea, educaţia, cultura (cu vestigiile sale istorice) sunt neglijate financiar, nu ne putem imagina o transformare benefică a standardului de viaţăautohton. Aştept cu oarecare curiozitate etapa când interiorul acelui colos va trebui decorat integral. Cine, oare, va fi câştigătorul „luptelor fratricide” ce au loc, probabil, pentru acest mare proiect artistic şi la ce preţ se vor ridica lucrările?

(Publicat in EVZ / EVZ.RO) 
18. - Sep 21, 2016 9:13:00 PM
De ce?
Alexandru Ghillis

Nu înţeleg şi pace – şi nu sunt deloc singurul - de ce ar trebui noi, populaţia, să donăm bani proprii şi statul, aşişderea, de la buget (adică, tot din dările noastre), ca să cumpărăm de la nişte cetăţeni români o sculptură de mare valoare, creaţie renumită a lui Constantin Brâncuşi, artist român de talie mondială, confiscată abuziv de autorităţile comuniste şi retrocedată recent urmaşilor proprietarului ei de drept.   Cum această sculptură de Brâncuşi, una dintre puţinele sale lucrări de mici dimensiuni care au avut norocul să rămână în ţară, nu poate fi tranzacţionată pe piaţa internaţională de artă şi nici nu poate părăsi definitiv România, fiind evaluată şi clasată în categoria juridică„Tezaur” a patrimoniului cultural naţional mobil, mă gândesc că nu mai are nicio importanţă dacăaceasta va continua să fie în regim de proprietate privată.
Ea poate fi vândutăoricui altcuiva, aflat cu domicilul stabil în România. Condiţia este ca, aflată în proprietate privată, să i se asigure sculpturii respective un mediu de conservare şi de protecţie adecvat, cu control periodic, fiind vorba de o creaţie artistică cu valoare de tezaur naţional. Ea nu poate fi păstrată într-un apartament de locuit, expus oricând efracţiei, ci, în cazul în care nu este închiriată în termeni legali de către proprietari, spre expunere într-un mare muzeu sau galerie de artă din ţară, pe termen limitat/nelimitat, ar trebui imperativ ocrotită în camera de valori a unei bănci importante din Capitală. Deci, de ce toatătevatura asta de pânăacum? Mai sunt cumva şi oarece interese oculte?
Mă întreb, adesea, de ce multe persoane, indiferent de poziţia lor socială, în eventualitatea că sunt conştiente ori nu de unele lacune în cultura lor generală sau nu se pricep într-un anumit domeniu ce presupune cunoaştere, au totuşi – săzicem – tupeul de a vântura cu lejeritate verdicte publice asupra acestuia, când, de fapt, ar trebui să aibădecenţa de a avea reţineri în a se exprima. Aşa se întâmplă şi în aceste zile, când apar în mass-media comentarii total absurde, chiar şi pe reţele de socializare online. Mă refer la unele comentarii habarniste, emise în legătură cu valoarea artistică a „Cuminţeniei Pământului” sau a recentului ansamblu sculptural comemorativ „Aripi”, ridicat de cunoscutul artist Mihai Buculei în faţa Casei Presei din Bucureşti. Este adevărat, că ocazia de a posta online oricine, orice, inclusiv pe reţelele de socializare, este efectul suprem al democraţiei şi nu trebuie cenzurat, ci luat ca atare.

Nu pot încheia fără a-l întreba, din curiozitate, pe cel ce a avut prilejul de a lucra la restaurarea „Cuminţeniei Pământului”, de ce, dacăoperaţiile de restaurare s-au desfăşurat în condiţii de siguranţămaximă, bănuiesc, în incinta unui mare muzeu de artă bucureştean, sub coordonarea apreciatului sculptor restaurator Aurel StâncăOlteanu, a trebuit să fie înarmat cu pistol, aşa după cum povesteşte? Împotriva cui, a colegilor? Este hilar, ceea ce spune!

(Publicat in EVZ / EVZ.RO)
19. - Sep 15, 2016 3:50:00 PM
Fâsâieli cu rating în mass-media autohtone
Alexandru Ghillis

Măuitam în parc la câţiva porumbei ţanţoşi şi vrăbiuţe hoaţe care ţopăiau ciugulind bucăţelele de pâine aruncate în mijlocul lor. Porumbeii, aproape că nu apucau să prindă ceva, când, fulgerător, ţâşnea câte o vrabie ageră şi dispărea în zbor spre tufişuri cu o bucăţică de pâine în cioc.
Din păcate, cam aşa pare a fi viaţa şi pentru noi, oamenii, în lupta zilnicăpentru existenţă! Când spun asta, mărefer acum şi la mass-media de la noi, care se chinuie, în felul lor, să facă rating, adică – mai pe româneşte – să aibăsucces. Şi succesul pentru ei înseamnă să facăbani! Pe lângătabloidele tv sau cele tipărite ori online, care oricum fac repede bani  prin subiectele tratate, se concurează între ele şi unele televiziuni de ştiri, apelând, printre informaţii serioase de interes public şi la subterfugii de doi bani, anunţate sforăitor pe burtiere şi pasate de la o oră la alta, de la un moderator la altul, sub promisiuni tentante ca „Urmează”, „Imediat”, „Bombă”, „Exploziv”, „Halucinant”, etc. Aştepţi, ca fraierul, aşa-zisele dezvăluiri care se dovedesc a fi un mare fâs, fiind, de cele mai multe ori, reluări de fâsuri din alte zile, parfumate şi vândute iar ca prospături, pentru umplerea programului şi... pentru rating, bineînţeles! E vorba despre societăţi comerciale care trăiesc numai de pe urma succesului la publicul larg şi asta înseamnă atragerea contractelor de publicitate comercială. Deci, de bani. Nu blamaţi redactorii şi prezentatorii respectivi. Fac şi ei tot ce pot pentru propria existenţă.

Ce sunt, de fapt, aceste promise bombe de presă? Emanaţii în funcţie de interesele politice ale proprietarilor acelor staţii tv. De exemplu, baloane de săpun sunt de obicei ştirile alarmiste, care prognozează adevărate calamităţi meteorologice ce vor afecta în câteva zile locuitorii ţării, după care constatăm cu toţii că nu s-a întâmplat chiar ceva prin care să nu mai fi trecut noi fără mari probleme; mai grav este când se aduce vorba despre cutremure catastrofale de prin alte părţi şi, imediat, se transferădiscuţia amplificatăasupra situaţiei alarmante din România. Din asta iese un bun rating, ca şi din unele false probleme de sănătate sau de cuplu ale unor vedete de carton, pentru a fi iar în atenţia publicului, atunci când constată că au intrat puţin într-un con de umbră. Sunt emanate gaze toxice când paparazzii reuşesc săfotografieze pe furate o fostă vedetăpolitică feminină, făcând publică poza ei cu tam-tam, cum că respectiva are un nou iubit. Aproape instantaneu, aceasta neagătotul. Oricum, ştirea iniţială a generat deja bani mulţi. Un rating şi mai mare produce, desigur, ştirea că vecinul Preşedintelui, un domn nu chiar liniştit, are ameninţări cu moartea din partea unor rivali din afaceri. Nu contează că Preşedintele nu are absolut niciun rol în gravele probleme ale vecinului. Este pomenit doar pentru ca aşa-zisa bombă de presă să aducărating. Să fie banii ochiul dracului?

(Publicat in EVZ / EVZ.RO) 
20. - Sep 8, 2016 8:10:00 PM
În aparenţă, mămăliga nu explodează!
Alexandru Ghillis

Mămăliga explodează într-un târziu, însănumai dacă îi aprinde altcineva - din afară - fitilul! Altfel, nu! Să ne amintim de Decembrie ’89! Că aşa-i mămăliga mioritică şi, ca o dovadă în plus, pot relata o întâmplare aparent banală, ce a avut loc, recent, într-un autobuz de linie bucureştean. Aici se poate explica pasivitatea turtoiului, prin lipsa efectivă de spirit civic, care ne caracterizează şi care se constată cu nenumerate prilejuri,  exasperându-ne.
Cu mizeria transportului public bucureştean ne-am cam obişnuit, spunându-ne ca e bine că funcţionează şi aşa. Dar, ca atmosfera dintr-un autobuz întreg să fie irespirabilă din cauza unui boschetar făcut mangă, răpciugos şi părând ieşit din catacombe, sforăind cu gura deschisă, aciuit în fundul vehiculului şi care şi-a făcut pe el toate nevoile, chiar acolo, pe loc, asta ar fi fost cu siguranţă un motiv care săaprindăfitilul la mămăligă! Însă nu s-a întâmplat aşa ceva. În jurul lui s-a făcut un gol pe o rază de vreo doi metri şi pasagerii s-au înghesuit cuminţi şi muţi în jumătatea din faţă a autobuzului. Asta până când, abia urcată, o doamnăputernică nu a mai putut răbda mirosul pestilenţial răspândit în maşină şi a luat ferm atitudine cetăţenească, solicitând oprirea autobuzului şi evacuarea individului. Credeţi că a „ciripit” careva ceva? Poate doar o femeie şoptea de alături, nemulţumită şi ea de atmosfera sufocantă, iar o alta a îngăimat că să fie lăsat în pace, săracu’, că-i un om necăjit! În rest, un ditamai autobuz de cetăţeni paşnici se făcea că plouă. Suportau cu stoicism tot calvarul. Doamna revoltată a coborât nervoasă la prima staţie şi s-a adresat în uşă şoferului, rugându-l să ia măsurile ce se cuvin. Aproape să plângă, acesta s-a scuzat că nu are ce face, că nu vrea scandaluri şi că ştia că boschetarul ăla i s-a urcat în maşină de la capăt, încă de dimineaţă, ca să se adăpostească de ploaie. Apoi,  autobuzul şi-a reluat traseul.

România a fost un astfel de „autobuz” în cei peste cincizeci de ani de comunism. Pasagerii, majoritatea cetăţenilor ei, cu mici excepţii, au acceptat supuşi „binefacerile democraţiei populare” şi, mai târziu, pe cele ale „iepocii de aur”. Între timp, deşi au îndurat regimuri comuniste ceva mai blânde, câţiva vecini de la Vest au avut tăria bărbătească să se opună, spunând NU, apelând şi la forţă, când a curs şi sânge, atunci când s-a sărit peste cal din partea autorităţilor politice obediente Moscovei, în detrimentul drepturilor cetăţeneşti. Este adevărat, că vorbim de state de confesiune catolică, unde Biserica nu a bătut niciodatăpalma cu Puterea totalitară.  Asta, spre deosebire de noi, ortodocşii, unde Biserica a procedat tocmai invers, aplicând laşa concepţie neaoşă a „capului plecat, pe care sabia nu-l taie” şi vrea acum să ne convingă că doar aşa a putut păstra nealterată credinţa noastră strămoşească. Dar ceilalţi, de ce şi-au putut-o păstra necompromişi? La noi, chiar ca la nimeni!

(Publicat in EVZ / EVZ.RO)
21. - Sep 1, 2016 1:00:00 PM
In memoriam! În viaţă eşti apreciat, iar după, imediat uitat
Alexandru Ghillis

Mi-a rămas în memorie o scurtă secvenţă din studenţie, asemenea unui videoclip imaginar, în care el, spre uluirea noastră, a îndoit cu forţa mâinilor o potcoavă. S-a întâmplat în atelierul nostru de creaţie de la facultate, el fiind coleg de an, însă student la teoria şi istoria artei. Era şi pe atunci un bărbat masiv, bine legat şi un bun jucător de rugby în timpul său liber.
O vizită matinală recentă, nu fără preocupări personale, în cimitirul-muzeu Bellu, m-a adus din curiozitate şi în dreptul locului extrem de modest – deşi foarte central - în care care el se odihneşte pentru vecie, nu de multă vreme. Întâmplarea a făcut ca, la final de studenţie, strălucita sa lucrare de licenţă să fie tocmai un amplu studiu asupra monumentelor de artă funerară din acest renumit cimitir. Am rămas impresionat preţ de câteva minute (şi mult timp dupa aceea) în faţa împrejmuirii unui mormânt de-a dreptul golaş, meschin şi neîngrijit, înghesuit între alte câteva şi complet abandonat în faţa capriciilor naturii. Unde, oare, sunt cei mulţi, care l-au înconjurat în permanenţă şi aveau nevoie de el şi pe care i-a ajutat când era în plină putere?
Pasionat activ de fotografia artistică, a lucrat iniţial în domeniul editorial, ca, după ’90, să preia cu fermitate conducerea fostei întreprinderi de organizare a expoziţiilor de artă, nou botezată „ArtExpo”, reorganizând-o şi modernizând-o prin informatizare încă de la început, odată cu primele computere primite ca ajutoare din Europa de Vest. Firma ArtExpo a desfăşurat ani de zile o activitate prodigioasă, cunoscută prin numeroasele expoziţii interne şi internaţionale de artă şi primele târguri internaţionale de carte Bookarest, organizate în sălile din clădirea Teatrului Naţional (înainte ca aceasta să fie readusă la proiectul arhitectural iniţial). În acelaşi timp, avându-l alături pe distinsul şi apreciatul critic şi istoric de artă, profesorul Dan Grigorescu, între timp plecat la stele, a înfiinţat Fundaţia ArtExpo, ce avea ca principal obiect de activitate sprijinirea creaţiei artistice, a creatorilor din domeniul artelor plastice, precum şi a multor alţi oameni de cultură şi artă.
ArtExpo şi-a încetat treptat activitatea, pe masură ce au început şi au avansat lucrările de redimensionare a clădirii Teatrului Naţional la forma originară a proiectului. În acest timp, sub conducerea lui directă şi după complexe studii interdisciplinare, s-au proiectat şi amenajat special spaţiile de expunere ale Muzeului Naţional de Artă Contemporană, într-una dintre laturile Casei Poporului. Muzeu de real succes, devenit repede cunoscut şi apreciat, atât în ţară, cât şi peste hotare.

2013. Obosit şi cu sănătatea învinsă de boală, ajuns într-un scaun cu rotile, într-o zi neagră a capitulat chiar în biroul său din acest muzeu. Acesta a fost binecunoscutul om de cultură şi de artă, strigat Oro, de către prieteni, adică Mihai Oroveanu, pentru cei mulţi.

(Publicat in EVZ / EVZ.RO)
22. - Aug 27, 2016 8:54:00 PM
“Nihil sine Deo”, un motto de succes
Alexandru Ghillis

Sub acest motto: „Nihil sine Deo”, ştim că a avut loc naşterea şi modernizarea României ca stat european. Adică, o dată cu consolidarea Regalităţii în România şi până la abolirea ei forţată în 1947.
Nu împlinisem trei ani pe atunci, aşa că nu cred că ar fi cazul să primesc eventuale reproşuri pentru afirmaţiile mele, emise astăzi doar în calitate de simplu cetăţean liber, nefiind nici istoric, nici analist politic ori înregimentat politic, cum n-am fost în viaţa mea nici mai mult decât un oarecare pionier în clasele primare. Imediat după 1990, m-am aflat printre zecile de mii de participanţi entuziaşti la venirea Regelui Mihai I în ţară şi am suferit, văzând mai apoi cum a fost tratat de noua „democraţie originală ilesciană”. Dacăatunci, după ’90, s-ar fi reparat nedreptatea comisă în ’47 de către comuniştii români, asistaţi de tancurile sovietice, acum România ar fi fost şi ea, poate, unul dintre statele europene prospere, cu Monarhie constituţională. Însă, trocul de la Ialta a hotărât altfel destinul ţării.
În fond, teoretic, Monarhia este singura formă de organizare statală în care monarhul domneşte, fără a avantaja un partid sau altul, ceea ce nu se poate întâmpla într-o Republică, cu un preşedinte care provine dintr-un partid jucător în alegeri şi care nu se va putea delimita – în adâncul sufletului său – de acel partid, care l-a propulsat în fotoliul prezidenţial. Din păcate, momentul istoric al revenirii Regelui în ţara sa, s-a consumat fărărezultatele aşteptate de foarte multă lume scăpată cu creierii nespălaţi de propaganda comunistă, care mai acţionează şi azi prin „spălaţi sub acoperire”, în special pe reţelele de socializare online. Exemple elocvente sunt multe dintre comentariile online la un excepţional articol, postat recent pe EVZ.RO de către Silviu Sergiu, un jurnalist cunoscut, în legătură cu funeraliile organizate Reginei Ana. Tocmai acele comentarii m-au incitat la a posta aceste rânduri, cu riscul, probabil, de a fi incriminat la rândul meu. 

Voi fi scurt, la obiect. Săpresupunem că, în urma unui eventual viitor referendum, se va reveni la Monarhia constituţională şi tronul României va fi ocupat vremelnic de către cea care, ca prim moştenitor, a preluat prerogativele monarhice din partea Regelui Mihai. Viitoarea ReginăMargareta, neavând urmaşi, de cine ar putea fi urmată la tron, în aşa fel, încat şi poporul să fie şi el de acord „în cuget şi simţire”? La ora actuală, în afară de Principesă, nu a devenit cunoscută prin nimic publicului român, absolut niciuna dintre distinsele sale surori. Mari speranţe s-au năruit, pentru cei mai mulţi dintre monarhiştii români, după ce, din motive obscure, Principele Nicolae a fost exclus din succesiune şi i s-a retras titlul. Se ştie că Regele Mihai ţinea enorm la nepotul său, astfel că, decizia de „excomunicare” luată pe neaşteptate, este încă o enigmăpentru mulţi şi dă naştere la cele mai aberante supoziţii. Nihil sine Deo!

(Publicat in EVZ / EVZ.RO) 
23. - Aug 21, 2016 12:13:00 PM
Suflând în vânt ...
Alexandru Ghillis

După îmbrăţişarea de îmbărbătare şi efuziunea despărţirii, Popescu priveşte lung, de la geam, maşina fiului său părăsind porţile azilului şi îndepărtându-se cu viteză pe şoseaua ce-l duce spre oraş. Acasă.
Băi, ar fi un final deja fumat, îşi zise Ionescu, continuând să-şi imagineze un posibil scenariu ce, cu siguranţă, nu va prinde viaţănicicând. Ăsta e Ionescu, un bătrânel care, deocamdată, şi-a conservat imaginaţia bogată, încântat pe moment de un posibil titlu, care l-ar parafraza pe Bob Dylan cu al său celebru cântec.
Ionescu a rămas - taman din studenţie – şi cu un oarece talent de a imagina, fărăfinalitate, scurte scenarii pentru filme de cineclub. Pasiunea asta, cum se vede, nu e moartă nici în prezent, la senectute. Aşa se face că, având în vedere o veche prietenie încă din perioada „flower power” (anii ’60 - ’70) cu Popescu, fiind şi colegi de facultate la arte, au ajuns – cu timpul -  să-şi cunoască îndeaproape unul-altuia întreaga viaţă. În vremea studenţiei, erau şi ei vânaţi pe stradă de miliţieni şi de boxeri de la Dinamo, ca să le ciopârţeascăpletele sau să le taie blugii terfeliţi, parţial decoloraţi, prin frecare în cada de baie şi, tot după amândoi, mai strigau „tundeţi-vă laţele, băăă!” unii vajnici „oameni ai muncii”.
Ambii prieteni şi-au dăruit fiecare, cu anii, talentul îninstituţiile bucureştene de artă şi cultură. S-au ales, înultimii caţiva ani, la vârsta pensionării, cu nişte pensii ca vai de ele, care, în condiţiile actuale de trai şi de sănătate ale celor doi, nu le ajung de la o lună la alta, fără ca să fie nevoiţi să întreprindă o serie de artificii. Şi sunt foarte mulţi ca ei, dar se pare că, pentru aceştia, factorii guvernamentali responsabili sunt surdo-muţi când e vorba de artă şi cultură. 

Adesea, Ionescu îl vizita acasă pe Popescu, care, septuagenar fiind şi el,  divorţat demult şi acum de două ori bunic, era ţinut ostatic în casă de durerile atroce ale picioarelor, ce-i restricţionau drastic chiar şi deplasările prin interiorul ei. Colac peste pupăză, cu peste un an în urmă, în viaţa sa s-a accentuat calvarul. Rămas cu - vorba lui - o pensie „de rahat” într-un apartament de trei camere, pentru a face faţăcheltuielilor la întreţinere, la medicamente, tratamente şi alimente, deci pentru a putea supravieţui, Popescu a început prin a renunţa să mai încălzească douădintre cele trei camere, limitându-se la una singură. Curând, s-a văzut nevoit să renunţe la a mai utiliza apa caldă, la accesul la internet şi la telefonul fix, rezumându-se doar la cel mobil. Aprovizionarea i-o făcea o vecină miloasă, pensionară. Până într-o zi, când nu a mai putut nici ea. Atunci, ajuns la capătul răbdărilor, Popescu, de comun acord cu fiul său, a luat hotărârea să fie internat, până la final, într-un azil particular. Lui Ionescu, ternul subiect i-a stârnit pe moment imaginaţia, poate pentru încă un scenariu mort în faşă. Săjoace chiar el rolul personajului principal?  The End. 

(Publicat in EVZ / EVZ.RO) 
24. - Aug 6, 2016 9:11:00 PM
Doamnă Firea, vă rugăm, aruncaţi-vă o privire şi de la geamul Primăriei!
Alexandru Ghillis

Spre bucuria unora şi necazul altora, veţi rămâne – cu siguranţă – în istoria modernă a României, acum, la sfârşitul primului sfert al secolului XXI, ca prima femeie aleasăliber în funcţia de Primar General al Bucureştiului. Probabil că nu va trece multă vreme până ce, tot o femeie puternică, va putea ocupa, pe drept, râvnitul fotoliu prezidenţial.
Veţi avea foarte mult de muncit, ca sărealizaţi în mandatul acordat, ceea ce v-aţi propus în campanie. Însă, cred că nu trebuie să văreamintesc că nu puteţi realiza nimic de una singură, dacă nu sunteţi onest ajutată de cei din subordine. Părerea mea – ca simplu bucureştean care, vă mărturisesc sincer, nu v-am votat, dar sper că veţi atinge măcar o parte din ceea ce v-aţi propus – este că, odată instalată în biroul din vechea clădire proaspăt restaurată a Primăriei Generale, întâiul lucru pe care ar trebui să-l faceţi, este o privire aruncată de la geam, vizavi, peste drum. Şi veţi vedea de sus, în toatăsplendoarea sa, întinderea celei mai vechi grădini publice din buricul oraşului lui Bucur, Parcul Cişmigiu, inaugurat iniţial în 1854. Apropo, doamnă, vă leagă vreo amintire plăcută de Cişmigiu?
Deşi Cişmigiul este plasat pe lista monumentelor istorice din Bucureşti, pare să fi fost deliberat ignorat de către oamenii domnului doctor, care s-a mulţumit săadministreze metropola în calitate de chiriaş temporar într-o clădire modernăimpersonală, nouă şi scumpă, dintr-o altăparte a oraşului. O plimbare la pas pe aleile parcului – şi am făcut asta, indiferent de anotimp, de multe ori în ultimii câţiva ani – vă va convinge de vinovata lipsă de interes, care şi-a pus, până în prezent, amprenta de delăsare asupra acestei elegante oaze de verdeaţă, amenajată în stilul parcurilor englezeşti, aproape bicentenară şi emblematicăpentru Bucureşti.

Numai lipsa de atenţie acordată de administratorul oraşului şi respectiv a gospodarilor grădinii, poate justifica majoritatea aleilor parcului rămasămurdară, rar măturată; gazonul neîngrijit, în unele părţi uscat, ars de soare sau chiar lipsă; alei cu asfaltul deteriorat de multă vreme şi la fel şi cele foste cândva pietruite; alei de pe care au dispărut scaunele sau băncile, care existau altădată şi nu au mai fost înlocuite cu nimic; o multime de scaune şi bănci care nu pot fi folosite din cauza dejecţiilor porumbeilor şi ciorilor; lacul necurăţat, pe care plutesc ici-colo frunze moarte, resturi de crengi şi alte gunoaie. În schimb, în ultimii ani, au apărut în multe zone ale Cişmigiului şi în alte parcuri mari ale Capitalei, nişte bănci elegante, cu un design ce sugerează un aer retro, însădeficitare din punct de vedere ergonomic, fiind destul de incomode, din cauza unghiului aproape drept între spătarele plate şi blaturile pentru şezut, dar şi din cauza decorării superioare a spătarelor cu înflorituri metalice. Cum or fi apărut aceste bănci în parcurile bucureştene?

(Publicat in EVZ / EVZ.RO) 
25. - Jul 29, 2016 9:25:00 PM
„Femeia, eterna poveste…”, la zi
Alexandru Ghillis
Legenda biblică, interpretată de un om cu har, spune că, în cea de-a şasea Sa zi de muncă, Dumnezeu – lucrând concentrat la crearea femeii – îl lămurea, între timp, pe un înger curios: „[...Ai văzut lista specială pe care am făcut-o pentru ea? Trebuie să fie firavă, dar nu neputincioasă, să poată ţine patru copii în poală în acelaşi timp, să aibă un sărut care poate vindeca orice durere, de la un genunchi zgâriat la o inimă frântă şi va face toate acestea, cu doar două mâini] [...Deja se poate vindeca singură când este bolnavă şi, pe deasupra, poate munci 18 ore pe zi] [...Da, este moale, a încuviinţat Dumnezeu, dar am făcut-o şi puternică. Nici n-ai idee câte poate suporta sau îndeplini] [...Nu numai că va putea gândi, ci chiar să găsească soluţii şi să negocieze] [...Lacrima este modul ei de a-şi exprima bucuria, tristeţea, durerea, dezamăgirea, iubirea, singurătatea, deznădejdea şi mândria. Îngerul a rămas impresionat. – Doamne, eşti un geniu, te-ai gândit la toate! Femeia este cu adevărat uimitoare!]” (Răzvan Şerbu, File de lumină „Şi Dumnezeu a creat femeia”).
Cu toate acestea, de-a-lungul vremurilor, de la Facere şi până-n prezent,  pentru un nivel de educaţie primar, oriunde în lume, destinul femeii a fost şi este dominat – mai mult ori mai putin - de cel al bărbatului, indiferent de credinţă. În unele medii, rămase marcate tradiţional de un bigotism anacronic, se păstrează inegalitatea între sexe; discriminare manifestată segregaţionist, mai accentuată în ortodoxism şi motivată de aşa-zisa impuritate a femeii, cauzată de ciclul ei menstrual. Chiar şi în prezent, femeia este cea care, încă în multe cazuri – cu precădere în mediul rural - acceptă supusă, prin educaţia primită, dominaţia absolută a partenerului de viaţă, suportarea uneori a corecţiilor fizice şi statutul ei numai de gospodină şi obiect sexual, reproducător, la bunul lui plac.
Emanciparea femeilor din lumea creştină - începând cu acordarea dreptului de a vota, din prima parte a secolului XX – şi angajarea lor în aproape toate domeniile de activitate, inclusiv în politică, rezervate până atunci doar bărbaţilor, în zilele noastre a adus legal femeia din statele civilizate pe picior de egalitate cu bărbaţii. Cel puţin teoretic, dat fiind că, oricum, femeia familistă munceşte zilnic la serviciu şi apoi la domiciliu, spre deosebire de mulţi bărbaţi! Nu am mai luat în discuţie condiţia femeii musulmane care nu trăieşte în statele laice moderne, fiindcă nu putem fi indiferenţi la inepţiile emanate de nişte imami radicali din mult prea complicata lume islamică, care au ajuns la concluzia idioată că femeia este doar un simplu mamifer şi poate fi tratată ca atare de către bărbatul ei, acesta având chiar şi dreptul de viaţă sau de moarte asupra sa! O cultură total incompatibilă cu dogma creştină!

Până de curând, în topul egalităţii între sexe, România era plasată pe poziţia 70 la Forumul Economic Mondial organizat în Elveţia.

(Publicat in EVZ / EVZ.RO)