Blogs Home » Arte » Arta » Cuvinte-Sunete-Imagini

Cuvinte-Sunete-Imagini

Blog de scriitor conţinînd articole personale (şi nu numai!) din cele trei domenii sugerate chiar de titlul blogului: literatură, muzică, arte vizuale.



Articole Blog

01. Lumea în care trăim - Dec 13, 2019 10:04:00 AM
Bansky: Merry Christmas?
Despre Banksy (pseudonimul unui artist specializat în graffiti, activist politic, regizor de film și pictor englez) se știu extrem de puține lucruri. Este o prezență cvasi-invizibilă în spațiul public, lucrările sale – artă urbană satirică ce combină mici texte epigramatice subversive, suculente și pline de un umor negru cu desene executate după un șablon extrem de personal, care aduc virulente critici vieții politice și sociale – sînt prezente pe trotuare, pereți și poduri din orașe din întreaga lume.Dac-ar fi să luăm de bune spusele designerului Manco Tristan, Banksy s-ar fi născut în 1974 în Bristol, Anglia, unde și-a petrecut primii ani de viață, ca fiu al unui tehnician fotocopiator, el fiind școlit să devină... măcelar! Despre clipul de mai jos nu se știe dacă a fost făcut cu un om al străzii sau cu un actor (contează prea puțin acest aspect), ideea lui fiind, în schimb, strălucită! Din păcate, superbul său desen închipuind renii lui Moș Crăciun, înhămați la o bancă adevărată a fost vandalizat...  „Dumnezeu să binecuvânteze Birmingham!”, a scris Banksy în mesajul său pe o reţea de socializare după postarea clipului. În cele 20 de minute în care l-am filmat pe Ryan aşezat pe această bancă, trecătorii i-au oferit o băutură caldă, două batoane de ciocolată şi o brichetă, fără ca acesta să le ceară ceva, a adăugat el. Mesajul artistului a strîns 2,5 milioane de vizualizări în primele 11 ore de la publicare!


02. Memento - Dec 13, 2019 8:59:00 AM

JEFF BRIDGES 70!



„Amintirile nu aparţin numai trecutului. Ele ne determină viitorul.”Jeff Bridges



03. Poemoteca - Dec 13, 2019 7:29:00 AM

Filamenta. Elegie duhului ei

Filamenta a avut parte de dreptate de la bun început,purta numele acesta de cînd era nubilă și, de mînăcu unul sau cu altul, găsea repede tufișurile desedin mijlocul bătrînului parc și odată măcar ascunzișuldintre lăzile decorative așezate sub bradul de iarnădin exact mijlocul, socotit geometric, aceluiași parc…(era frumos sub serpentinele colorate, becurile colorate,lumina difuză a jumătății de lună și parfumul de brad)
Apoi, era podul întunecat al bătrînei școli și vestiarelelipite de-a dreapta și de-a stînga ușii de la sala de sportși nevindecat i-a rămas dorul după masa lungă din cancelarie,ba poate și după cîțiva dintre cei mai chipeși profesori…
Și au trecut ani și au trecut bărbați legiune prin brațele saleatît de musculoase, de netede și de tot primitoare.
Și au urmat camere de subsol sau mansarde închiriatecu ora, cu ziua, de nenumărații săi cavaleri trecători,precum trec ploile repezi de vară, și cîteodată, noroculo ducea în hotelul gării, ori în alte orașe, ba chiar șiîn camere rustice din casele tătărești de la malul mării…
Pe soțul celei mai bune prietene l-a sedus într-o clipă,și l-a părăsit în cea următoare, dar nu l-a uitat în veci,din cînd în cînd îi invadează memoria și-o mîngîiepînă în cele mai ascunse văgăuni ale trupului,cu un poet nu i-a ieșit nimic și l-a blestematsă nu moară aici, și asta chiar s-a întîmplat,poetul e foarte viu și, doamne!, atît de departe…
Și au trecut zile, și ani au trecut, bărbați legiunea cuprins între tot mai obositele, încrețitele sale brațe.
Și e tîrziu, și durerea că n-a plecat din lume la vremee depășită doar de semnele trecerii care acum se arată,de regretul că, degeaba, n-a reușit să-i aibă pe toți.Și pentru glorie și alinare acest cînt al celui ce n-adorit-o și căruia îi poartă o ură vie, veche și amară –poate că acum ea îl va ierta, și poate el nu o va uita…Poate, cu mai mult curaj, povestea ar fi fost alta!
Liviu Antonesei
(11 Decembrie 2019, în Iași)


04. Clin d’oeil - Dec 13, 2019 7:24:00 AM




Am citit Constituția României.
La sfîrșit, ea moare...
05. Povestiri la gura sobei - Dec 13, 2019 7:21:00 AM

Fetița care și-a pierdut păpușa...(o poveste cu Kafka)
Istorioara noastră spune că, într-o zi, cînd își purta pașii prin parcul în care își făcea zilnic plimbările, Franz Kafka a întîlnit o fetiță care plîngea. Își pierduse păpușa și era dezolată. El s-a oferit să o ajute să o găsească, așa că și-au dat întîlnire a doua zi, în același loc. Pentru că nu au găsit-o, el a conceput o scrisorică, pe care i-a citit-o fetiței, a doua zi, cînd s-au reîntîlnit: „Te rog, nu plînge după mine, am plecat într-o excursie în jurul lumii. Îți voi mai scrie despre aventurile mele.”Acesta a fost începutul unui lung șir de scrisori, care a urmat. De fiecare dată, cînd cei doi se întîlneau, Kafka îi citea fetiței minunatele aventuri închipuite prin care trecea mult iubita ei păpușă. Fetița era fascinată și aproape consolată.La ultima lor întîlnire, el i-a dăruit fetiței o păpușă. Care nu semăna, nici pe departe, cu fosta păpușă a fetiței. Scrisoarea cu care a venit însoțită spunea: „Călătoriile mele m-au schimbat.”Mulți ani mai tîrziu, fetița, devenită o femeie în toată firea, a găsit în această păpușă un bilețel, pe care scria: „Tot ceea ce iubești vei pierde pînă la urmă. Dar, în final, iubirea se va întoarce sub o altă formă...”

N.B. Cineva m-a întrebat dacă întîmplarea este reală... Este cît se poate de reală, ca și personajele ei, de altfel, care au existat aevea, ea desfășurîndu-se în Berlinul anilor 1920. Fetița se numea Ingrid... Întîmplarea este relatată cu lux de amănunte în memoriile lui Max Brod (prietenul lui Kafka, pe care el îl rugase ca, după moartea sa, să-i distrugă toate manuscrisele și grație căruia opera lui a fost salvată și publicată) precum și în paginile memorialistice ale Dorei Dyamant, iubita lui Kafka. Din păcate majoritatea scrisorelelor „păpușii” fetiței s-au pierdut, păstrîndu-se doar cîteva... Întîmplarea a fost, ulterior, repovestită copiilor, într-un minunat volum („Franz, Dora, la petite fille et sa poupée”, 2016) de Didier Lévy (ilustrat de Tiziana Romanin).


06. Filmoteca de dinamită - Dec 4, 2019 9:24:00 AM
Satul de demult
Satul de demult este un film documentar, un elogiu conceput să conserve ceea ce a mai rămas din viaţa satului de odinioară şi să repovestească tainele vieţii de altădată. De ce îşi împleteau fetele cununi în zilele de Sînziene? Ce înseamnă „ropotinul ţestelor”? Cît de complicat este un război de ţesut?... Documentarul oferă o privire de ansamblu asupra Muzeului „Astra” din Dumbrava Sibiului, care reproduce satul tradiţional și care se numără, pe drept cuvînt, printre cele mai frumoase și mai valoroase muzee în aer liber din Europa. Cu o istorie de peste un secol şi cu un patrimoniu copleşitor prin bogăţie şi diversitate, care cuprinde miracole ale lumii preindustriale (are o colecţie de mori unică în lume), muzeul propune oaspeţilor săi o călătorie inegalabilă în lumea satului tradiţional. Mai mult decît prezenţa fizică a caselor, a bisericilor, a troiţelor şi a feluritelor instalaţii, muzeul aduce, într-un decor de poveste, viaţa satului de altădată. La tîrgurile şi festivalurile de peste an, oameni ai satului vin din toată ţara. Trăiesc, la fel ca noi, în secolul al XXI-lea, dar poartă cu ei obiceiuri de demult, cînd omul era mai aproape de pămînt şi, deopotrivă, de cer. 
Muzeul din Dumbrava Sibiului este mult prea vast pentru a fi povestit în cîteva cuvinte. Însă o părticică din sufletul lui poate fi cuprinsă într-un film ca acesta, care se doreşte a fi o invitaţie pentru cei care şi-au deschis inima – sau o vor deschide, de acum înainte – spre a-l cunoaşte. Regizat de Dumitru Budrală, filmul documentar Satul de demult a fost desemnat câștigătorul Marelui Premiu al celei de-a doua ediții a Festivalului Internațional de Film Etnografic (FIFE) din 2014.
07. Haihui printre sunete - Dec 4, 2019 9:06:00 AM
Pink Floyd Simfonic(Royal Filarmonic Orchestra)
1. Shine On You Crazy Diamond (9:40) 2. Money (5:02) 3. Us & Them (6:13) 4. Hey You (4:27) 5. Another Brick In The Wall (6:51) 6. Wish You Were Here (4:23) 7. Time (5:51) 8. The Great Gig In The Sky (voce – Lisa Cash) (4:12) 9. In The Flesh (4:07)Compoziții: Roger Waters (1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 9), David Gilmour (1, 6, 7), Richard Wright (1, 3, 7) & Nick  Mason (7, 8)
Înregistrat și mixat la Pilot Studios, München, Germania, mai-iulie 1994Masterizare Pilot Studios.CD (album)

08. Poemoteca - Dec 3, 2019 1:07:00 PM

Mariana Marin recită poemul Atelierelehttp://www.radio-arhive.ro/articol/evenimente/2152831/5881/2 „Nu mi-o amintesc pe Madi1. Aşa cum nu-mi aduc aminte de Nino2sau de Traian3. Cu ei, cu aceşti oameni nu pot fi în nişte raporturi memoriale sau memorialistice de amintire-reamintire, deoarece re-amintirea presupune uitarea (sau este, de fapt, presupusă de ea: se află, împreună, în cîrdăşie). Nu pot să mi-o re-amintesc pe Madi pentru că nu am uitat-o.”Bogdan Ghiu(Ascultați-o pe Madi, atelierliternet.ro)

1. Mariana Marin (10 II 1956 –31 III 2003), poetă aparținînd, ca și ceilalți doi, cu „arme și bagaje”, Generației ʼ80 (cum este numită în istoria literaturii române) sau, cu alte cuvinte, optzeciștii, așa cum, îndeobște, au rămas ei în memoria afectivă a celor care i-au cunoscut și iubit. 2. Ion Stratan (1 IX 1955 – 19 IX 2005), poet 3. Traian T. Coșovei (28 XI 1954 –1 I 2014), poet 

09. Paraponu’ zilii - Dec 3, 2019 10:46:00 AM

„Cu stînga nici cruce nu poți să-ți faci, dară-mi-te să conduci o țară!”Petre Țuțea
10. Memento - Dec 3, 2019 9:45:00 AM

PETRE ȚUȚEA (6 oct. 1901 – 3 dec. 1991)
Emil Cioran și Petre Țuțea în 1937„M-a întrebat cineva ce este viața. I-am spus că m-am întîlnit, odată, pe Calea Victoriei cu ea. Nu mai țin minte ce-am discutat...”*
„A fost întrebat un țăran, în închisoare: ce înțelegi din tot ce spune Petre Țuțea? Zice: nu înțeleg nimic, dar e o grozăvie!”*„Cînd va dispărea ultimul țăran din lume – la toate popoarele, vreau să spun – va dispărea și ultimul om din specia om. Și atunci or să apară maimuțe cu haine.”*„Țăranul este omul absolut.”*„I-am spus eu părintelui Stăniloaie, că nu mă consider un Socrate. «Dar cum vă socotiți?» «Popă, zic » «Și unde aveți parohia?» «N-am parohie, dar spovedesc pe unde pot.»*„Definiția mea este: Petre Țuțea, românul. Am apărat interesele României în mod eroic, nu diplomatic. Prin iubire şi suferinţă. Şi convingerea mea este că suferinţa rămîne, totuşi, cea mai mare dovadă a dragostei lui Dumnezeu.”*„Odată, în hol la Athénée Palace, m-a arestat Securitatea pe motiv că fac speculă. «Cu ce?» i-am întrebat. Nu mi-au răspuns. Și atunci mi-am adus aminte de vorba unui prieten de la Cluj: «Cu idei, frate, cu idei!»*„Omul – javra asta bipedă, pe care eu îl consider «animal prost», homo stultus – atunci cînd se screme să facă singur ordine, adică cînd practică umanismul, îl înlocuiește pe Dumnezeu cu el. Nicăieri Dumnezeu n-a avut de furcă cu dracul mai mult decît în sacrul spațiu al Italiei. Acolo, adică, unde s-a născut umanismul în Renaștere.”*„Eu, cultural, sînt un european, dar fundamentul spiritual e de țăran din Muscel. La închisoare, grija mea a fost să nu fac neamul românesc de rîs. Și toți din generația mea au simțit această grijă. Dacă mă schingiuiau ca să mărturisesc că sînt tîmpit, nu mă interesa, dar dacă era că să nu mai fac pe românul, mă lăsam schingiuit pînă la moarte. Eu nu știu dacă vom fi apreciați pentru ceea ce am făcut; important e că n-am făcut-o niciodată doar declarativ, ci că am suferit pentru un ideal. E o monstruozitate să ajungi să suferi pentru un ideal în mod fizic.”*„M-a întrebat un anchetator: «De ce ai vorbit împotriva noastră, domʼle?» « N-am vorbit, domʼle.» « Cum n-ai vorbit?» «Păi împotriva voastră vorbește tot poporul român. Ce să mai adaug eu?» Și mi-au dat 20 de ani muncă silnică, fără motive. Mi s-a prezentat sentința de condamnare că să fac recurs. La cine să fac recurs, la Dumnezeu?”*„Treisprezece ani de închisoare... Aveam doar o hăinuță de pușcărias. Ne dădeau o zeamă chioară și mămăligă friptă. M-au bătut... M-au arestat acasă. Nici nu țin minte anul... Cînd m-au anchetat, am leșinat din bătaie. Iacătă că n-am murit! Am stat la Interne trei ani. Am fost după aceea la Jilava, la Ocnele Mari și pe urmă la Aiud. Eu mă mir cum mai sînt aici. De multe ori îmi doream să mor. Am avut mereu lașitatea de-a nu avea curajul să mă sinucid. Din motive religioase... Treisprezece ani! Nu pot să povestesc tot ce-am suferit pentru că nu pot să ofensez poporul român spunîndu-i că în mijlocul lui s-au petrecut asemenea monstruozități.”*„M-a întrebat cineva odată: «Mă Petrică, tu cînd te așezi la masă de scris cum scrii?» «Sînt emoționat de fila goală. Prima mea grijă e să nu fiu pîndit de demonul originalității. Urmăresc să nu fiu original și să fiu cuviincios.» «Ești inspirat?» «Nu, nu stă niciodată un zeu în colțul camerei mele cînd scriu eu. Sînt foarte neliniștit. Eu, care sînt creștin... Am două neliniști; să nu se afle în expunerea mea nici o inadvertență terminologică și nici o impietate.»”
Petre Țuțea ***
„Un colos intelectual într-un suflet de copil. Un enciclopedist care nu a reuşit să scrie mai nimic. Un filozof care şi-a rotunjit concepţia în focul temniţelor. A vorbit toată viaţa strălucitor, conştient că se dăruie. Adesea îşi citea prin reviste ideile expuse şi era mulţumit, căci nu pe el, ci credinţa lui voia să o răspândească.Întîlnind la Jilava mai toate vîrfurile culturale şi politice româneşti, ca M. Manoilescu, Bejan, Bentoiu, Istrate Micescu, Petre Pandrea, Ţuţea s-a impus între ei cu autoritate necontestată. Dacă s-ar putea reproduce discuţiile dintre zidurile Jilavei, ar rezulta o nemaipomenită şi ascuţită întîlnire de opinii.
Gîndirea sa era profund creştină. Formulările lui erau savante. Şi totuşi în intimitate era simplu, cald sufleteşte şi blînd ca un copil. El nu făcea simplă teorie filozofică, ci îmbrăţişa toată viaţa într-o viziune optimistă şi maiestuoasă.A suferit cu demnitate ani mulţi de temniţă, apoi a trăit ca un fel de nimeni, al nimănui, un nimic. Nu numai neamul românesc, ci toată lumea a pierdut în el un mare gînditor.Trăiască Petre Ţuţea!”

Ioan Ianolide
(„Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă”, Editura Bonifaciu, București, 2012, pp. 307-308)
*„O namilă de om, cu verb potopitor de gigant. Nu exagerez. Cei care l-au ascultat 3, 4, 5 ore vorbind încontinuu de toate cele, fără să dea voie altuia să strecoare vreun cuvînt, vor recunoaște că n-am exagerat cu nimic în caracterizarea de mai sus. Petre Țuțea era un geniu verbal, singular în generația lui, care n-a dus lipsă de vorbitori străluciți. El și-a revărsat cu generozitate geniul, fără nici un gînd de răsplată materială. Nu numai prin saloane cu doamne admirative – care îl priveau cu ochi holbați ca la o minune – , dar și prin reuniuni de cărturari unși cu toate alifiile, și pe care îi uluia. Mircea Eliade – alt potop –, încercînd o întrecere cu Țuțea, s-a dat bătut într-o seară la taifas într-o casă de pe strada Cîmpineanu. Eliade – după ce l-a ascultat cîteva ore în șir pe conu Petrache, divagînd cu caracteristica lui impetuozitate și cu verva lui îndrăcită despre probleme de metafizică, despre poezie și teatru, despre politică și cîte altele – a spus că ar fi onorat să-i fie secretar. Poate și în glumă, dar și în serios.”
Arșavir Acterian
(„Portrete și trei amintiri de pușcăriaș”, ediția a II-a, Editura „Ararat”, București, 2004, pp. 148-150)
*Andrei Pleșu și Constantin Noica„(...) Constantin Noica mi-a povestit că în închisoare, la un interogatoriu care se prelungise peste măsură, anchetatorul a sfârşit prin a proclama răstit, cu titlu de avertisment: «Ascultă, eu l-am anchetat şi pe Ţuţea!». Era pentru el o dovadă de extremă competenţă, o încununare profesională de tipul doctoratului, o probă supremă. Călăul se legitima prin anvergura victimei. În anii care au urmat, anvergura victimei a continuat să stimuleze vigilenţa călăului. Petre Ţuţea continua să fie supravegheat, anchetat şi percheziţionat periodic, deşi recuperase statutul de „om liber”. Ce putea să-l facă atât de periculos? Cum reuşea bătrânul acesta să neliniştească în asemenea măsură structurile – atât de stabile totuşi – ale puterii? Se temeau de inteligenţa lui? De umorul lui? De popularitatea lui? Probabil. Dar trebuie să mai fi fost ceva. Cu un instinct care nu le lipsea, anchetatorii simţeau că Petre Ţuţea este duşmanul absolut, duşmanul în ipostază chintesenţială: el întruchipa într-un dozaj unic credinţa în Dumnezeu, firescul ideilor, hazul enorm al formulării, pe scurt, tot ce era mai greu de clintit din sufletul naţional. De o parte, Puterea, nelegitimă, schimonosită şi schimonositoare, de cealaltă, un gentilom valah, un Chesterton câmpulungean, un ţăran imperial, fără frică şi fără fineţuri psihanalitice.
Nu se poate spune că Petre Ţuţea a dus cu Puterea un război din care a ieşit învingător. Căci el a început prin a fi învingător şi a dus războiul cu graţia suverană a celui ce nu poate pierde. Cum să piardă o victimă pe care călăul însuşi o admiră?
Andrei Pleșu
(„Față către față. Întâlniri și portrete”, Editura Humanitas, București, 2011, pp. 33-37)
***
Petre Țutea - „Cuvîntul care zidește” (1990)(un interviu realizat de Vartan Arachelian)


Cioran și Țuțea




11. Texte cu elice - Dec 2, 2019 12:15:00 PM

 









„Înainte de a-mi  judeca viaţa, înainte de a vorbi despre mine, încalţă-te cu pantofii mei şi parcurge drumurile pe care le-am parcurs. Trăieşte-mi durerile, îndoielile, bucuriile. Trăieşte-mi anii pe care i-am trăit. Şi cazi acolo unde am căzut şi ridică-te aşa cum m-am ridicat.”Luigi Pirandello



12. Clin d’oeil - Dec 2, 2019 11:52:00 AM

Într-o sală de judecată.
Judecătorul:
– Inculpat, ești acuzat că ai jefuit o bancă!
– Este adevărat, onorată instanță, dar să știți că ea a început!!!
p.s.
Dă-i unui om o armă și acesta va putea jefui o bancă.
Dă-i unui om o bancă și el va putea jefui o lume întreagă!

13. Gînd în fuior - Dec 2, 2019 11:33:00 AM

„Patriotismul e o formă de iubire discretă.”Corneliu Coposu


14. Poemoteca - Dec 2, 2019 11:12:00 AM

 
Threesome
tu eşti pufoasătu ai acea întorsătură a gâtului dezvelindu-i suliţelemai apoi cu privireaea alunecă atunci cândpăşeşte o coregrafie de privirispecimene de umblet plutitşi mai ales lumina aceea din ochizobindu-ne
ce bucuroşi eram
Mihai Vieru(din volumul Hotel Sud No 2 )

15. Vocea patriotului naționale - Dec 2, 2019 10:58:00 AM

Inscripție pe o pancartă ( la Alba Iulia, de Ziua națională): „România, te iubim! O fi de-ajuns?”

16. Eroul Necunoscut* - Dec 2, 2019 9:57:00 AM

Ei au făcut România Mare... „Aici doarme fericit întru Domnul Ostașul Necunoscut,
săvîrșit din viață în jertfa pentru unitatea neamului românesc.
Pe oasele lui odihnește pământul României întregite. 1916-1919”După Primul Război Mondial, România a fost printre primele state, care, urmînd exemplul Franței, a decis să inaugureze un monument dedicat memoriei celor care s-au jertfit pe cîmpul de luptă. Astfel, conform Tratatului de la Versailles, în care se stabilea responsabilitatea fiecărei țări de a respecta mormintele eroilor de război, România a fost primul stat care i-a asimilat pe eroii străini celor naționali, așa cum se arata în „Memoriul adresat Guvernului Român” de către „Societatea Mormintelor Eroilor căzuți în Război”, al cărei președinte a fost Mitropolitul Primat Miron Cristea.În semn de perpetuă aducere aminte, în anul 1923, conducerea statului român a decis ca simbolul sacrificiului celor mulți, căzuți pentru reîntregirea patriei, să fie reprezentat, în mod simbolic, de osemintele unuia dintre ostașii anonimi, morți în luptele din Primul Război Mondial. Rămășițele pămîntești a zece militari au fost deshumate și așezate în tot atîtea sicrie de stejar căptușite cu tablă de zinc și depuse în Biserica „Adormirea Maicii Domnului” de la Mărășești, în ziua de 13 mai 1923.
Selectarea sicriului cu osemintele Ostașului Necunoscut a fost făcută de elevul Amilcar C. Săndulescu (de la Liceul Militar „Dimitrie A. Sturdza” din Craiova, premiant și orfan de război) care, în fața celui de-al patrulea sicriu, a îngenuncheat și a rostit cuvintele devenite legendare: Acesta este tatăl meu! După desemnarea Eroului Necunoscut, celelalte nouă sicrie au fost duse, la loc de aleasă cinstire, în Cimitirul Eroilor din Mărășești și înhumate cu onoruri militare în ziua de 14 mai 1923.
A doua zi, la 15 mai, sicriul cu Eroul Necunoscut, împodobit cu pînza tricoloră, a fost purtat pe brațe de către o gardă de ofițeri, cavaleri ai ordinului militar „Mihai Viteazul”, și depus pe vagonul-platformă al unui tren special, cu destinația București, unde a ajuns în aceeași zi, la orele după-amiezii. În Gara de Nord era așteptat de oficiali ai statului și personalități politice și militare, iar Regele Ferdinand, îmbrăcat în uniforma de general a Regimentului de Escortă Regală, a trecut în revistă compania de onoare. Apoi sicriul a fost depus pe un catafalc drapat cu steagul și însemnele României, iar după oficierea serviciului religios și onorurile militare, a fost așezat pe un afet de tun, tras de opt cai și transportat astfel în cadrul unui lung cortegiu până la Biserica „Mihai Vodă”. Aici, sicriul a rămas pe toată durata zilei de 16 mai, pentru ca publicul bucureștean să poată veni în pelerinaj.

În ziua de 17 mai 1923, în prezența familiei regale, a membrilor guvernului, a corpurilor legiuitoare și a unui numeros public, în Parcul Carol a avut loc ceremonia reînhumării Eroului Necunoscut. S-a oficiat serviciul divin, iar la miezul zilei sirena Arsenalului Armatei și clopotele bisericilor vesteau coborîrea în lăcașul de veci a Ostașului Necunoscut. Timp de două minute, orice activitate publică a fost întreruptă. Mormîntul Eroului Necunoscut a fost acoperit cu o lespede din piatră, decorată cu sculpturi florale. Pe lespede s-a dăltuit următorul epitaf: „Aici doarme fericit întru Domnul Ostașul Necunoscut, săvârșit din viață în jertfa pentru unitatea neamului românesc. Pe oasele lui odihnește pământul României întregite. 1916-1919”.

În timpul regimului comunist, în noaptea de 22 spre 23 decembrie 1958, monumentul funerar al Eroului Necunoscut a fost demontat și strămutat, în mare secret, la Mausoleul din Mărășești. Abia dupa 1989, la insistențele Ministerului Apărării Naționale, ale Asociației Naționale a Veteranilor de Război și ale unor partide politice, guvernul român a aprobat readucerea în Capitală a sicriului cu osemintele Ostașului Necunoscut. La data de 26 octombrie 1991, Eroul Necunoscut a revenit acolo unde îi era locul de veci, în Parcul Carol I, iar la 25 noiembrie 2006 a avut loc ceremonia strămutării Mormântului Ostașului Necunoscut la locul originar, din 1923, pe esplanada din fața actualului Memorial al Eroilor Neamului.
* Soldații care plecau în luptă nu aveau asupra lor acte de identitate, ci numai nişte tăblițe metalice de formă circulară, pe care le purtau la gît, legate cu un șnur. Pe acei „bănuți” era inscripționat un cod numeric unic, corespunzător datelor de identificare existente la fiecare unitate militară. Dar în timpul luptelor, din varii motive, aceste plăcuțe de identificare au fost distruse, făcînd imposibilă identificarea numelor militarilor uciși pe cîmpurile de luptă. Belgia a fost prima ţară din Europa în care s-a instituit, după Primul Război Mondial, conceptul de Erou Necunoscut, ostaşul care să întruchipeze sacrificiul tututor camarazilor săi, ştiuţi sau neştiuţi. Modelul va fi adoptat imediat de Franţa, Marea Britanie și Italia. În România s-a pus această problemă începînd cu anul din 1921, Societatea patronată de Regina Maria primind însărcinarea de-a stabili exact modul în care va fi ales Eroul Necunoscut. În alte ţări fie o femeie, fie un ofiţer, au ales Eroul naţiunii. La noi, în schimb, Eroul Necunoscut a fost ales de un copil în vîrstă de 12 ani.Rămăşiţele pământeşti ale unor soldaţi necunoscuţi au fost alese din opt zone ale României în care se dăduseră lupte puternice: Raşcoviţa (Gorj, reprezentând frontul de pe Jiu), Bălăria (Vlaşca, reprezentând frontul pentru apărarea Bucureştiului), Azuga (Prahova, pentru apărarea Văii Parhovei), Topraisar (Constanţa, pentru frontul din Dobrogea), Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz (pentru frontul Moldovei) și de la Târgu Ocna. Au mai fost alese ulterior două zone – Ciucea (din apropiere de Cluj) şi Chişinău (actuala Republică Moldova). 




17. Creme, văpseluri, sulimanuri... - Dec 2, 2019 9:12:00 AM
(foto: © Dinu Lazăr)România „profundă”... „Republică măreață vatră”, ocîrmuită de preşedinți sașii, balcîzi, gîngavi și fonfi, furată ca-n codru, umilită şi batjocorită de fix 71 (41+30) de ani de regimuri republicane falimentare, tot în sapă de lemn e!
Să rămînem, dară, în continuare, săraci, da‘ cinstiţi, vorba președintelui John Ilici, cel școlit în URSS și devenit un clasic în viață!
Iar azi, putem înghiorțăi liniștiți o porție de fasole cu cîrnați sau sarmale și să leorpăim o fiertură de țuică sau vin, după caz și buget, că dacă tot e postul Crăciunului iar preafericitul nostru patriarh, cu văzul și auzul pupăzate, ne dă dezlegare pe blat, ca-n fiecare an, să fie bîlci, panaramă și chilaba cu danț și caterincă, pe cele meleaguri miorițice!Drept pentru care, ca și anu‘ trecut, ieri mi-am luat de la buticu‘ vieşnic – cum ar spune fraţii noștri de peste Prut, adică nonstopul nostru cel de toate zilele (și nopțile) – de la capu‘ străzii, o anghelică (bastîrcă / adio, mamă! / te-am zărit printre morminte) și am cinstit şi io cu muierea mea un păhărel, pentru evenimentu‘ conaţionalilor noștri republicani, hehehe!Doamne ajută!Hai, să fie pace! La mulţi ani!



18. Altițe și bibiluri - Dec 2, 2019 6:47:00 AM
„Așteptarea gîndurilor. Nu există nimic mai irepresibil, mai tensionat. Poate doar așteptarea femeii pe care o iubești. Dar atunci te domină corpul.”Gheorghe Crăciun („Trupul știe mai mult. Fals jurnal la Pupa russa”)
19. Poemoteca - Nov 29, 2019 10:16:00 AM
Traian T. Coșovei(28.XI.1954–1.I.2014)28 noiembrie şi te aştept...De la o vreme, mi-e bine în noiembrie. Ascult poveşti despre o noapte cu păr lung şi ochii negri şi mă visez prizonier spaţial al unui timp plin de vechime. E vremea cailor liberi şi a mâinilor reci. A ceţii şi a dorului de părinţi. A mării, în splendoarea ei tomnatică, şi a pâinii abia scoasă din cuptorul cu lemne al bunicii. E anotimpul când mă confund cu mestecenii şi când plouă doar în cinstea celei mai frumoase şi mai triste femei a lumii. Şi chiar aflat în plin noiembrie, mi-e dor de noiembrie, căci sunt al lui. Îi port blazonul de cavaler al melancoliei, deşi mă tem de nemilosul, justiţiarul decembrie.Timpul numit noiembrie, cu parfumul lui de „păduri ce-ar fi putut să fie, dar niciodată nu vor fi” mă naşte şi mă moare de atâta vreme, încât mă simt copilul adoptiv al târziului tuturor toamnelor. Căci sunt chiar eu, domnul Noiembrie, şi vă las acum să vă bucuraţi de zăpada ce va să vină...Traian T. Coşovei
Iubesc deosebit de mult pe Traian T. Coşovei,
în versurile căruia găsesc o imensă şi înaltă puritate dură.
Nichita StănescuBătrâneţile unui băiat cuminte
Şi eu am fost un băiat răutăcios de altădată.Am fumat, am băut, am aruncat în geamuri de sângecu inimi sfărâmate, de piatră.Am vorbit de rău genunchii fetelor din cartier-Eu am pus laţuri la porumbei, lanţuri grele de fierla cuvinte şi frumuseţi,Am avut obrăznicia să-mi ascult până la capătpovestea celor o mie şi una de vieţi.
Pe bătrâna proprietăreasă nu eu am împins-o pe scări.Pe oglinda din lift nu eu am scris un cuvânt foarte mic.Aş fi putut avea o inimă mare. Aş fi putut aveaun sânge pitic.
Cu pumnii am turnat doar grămezi de moneziîn telefoanele publice.Mi-am uns trupul cu voci, respiraţii, surâsuri lubricevenite din noapte şi ceaţă, din abisuri, din hău...
Am fost un copil rău.Degetele mele au atins ceva neclar, între secure şi gâde,părul meu blond a visat să fluture piramide-să respire parfumuri de Trinidad, de ghirlande şi salbe.Mâinile mi le-am ars la mirajul ţărilor calde.
Împrăştiat în lume am fost copil rău şi blondal speranţei de-a fi, al disperării de-a fi fost.Uitat de toţi, în mansarda unui surâs mi-am învăţatpovestea celor o mie şi una de nopţi pe de rost.(„Bătrâneţile unui băiat cuminte”, ed. Pontica, 1994)
***
Traian T. Coşoveisauomul care face din aripi de păsări, cuşti, colivii...*

(…) Ce-a făcut prietenul meu Traian în tot estimp? Ce s-a priceput el să facă cel mai bine: a scris poezie, despre poezie şi despre poeţi (şi nu numai!). A scris cu profunzime, cu dezinvoltură, cu inteligenţă şi ironie, cu o inventivitate bine temperată, aşa cum îi este felul: boem şi fantast, sensibil şi tandru, frust şi alambicat, grav şi paradoxal, ludic şi caustic. A scris îndeobşte cărţi – de la debutul său editorial din 1979 cu „Ninsoarea electrică” pînă la „Aerostate plîngînd” apărut în 2010, via celebrul „Aer cu diamante” (scris alături de Ion Stratan, Mircea Cărtărescu şi Florin Iaru în 1982) reeditat de curînd, sînt peste douăzeci de volume – în paralel desfăşurînd, în stilul său lesne recognoscibil şi devenit de mult un brand, o activitate publicistică demnă de invidiat (poeme, comentarii, recenzii, eseuri, cronici literare etc.), în paginile unor reviste culturale cu ştaif, unele mari, altele pitice, perene sau efemere, însă de la care, aşa cum singur şi nesilit de nimeni spune, „a plecat de bunăvoie sau a fost concediat pe motiv de insubordonare”, precum numai unui nonconformist sadea cum este îi stă bine. Nemulţumit deseori de calitatea unor astfel de periodice şi le-a inventat pe-ale sale. Aşa a apărut revista „Veşti proaste” (concepută împreună cu Dan Goanţă) sau ziarul „Punga d’un kil” (organ de stat la coadă), elaborat împreună cu regretatul prozator Mircea Nedelciu şi care era tipărit pe pungi de hîrtie folosite la ambalatul alimentelor, sub deviza „Vom fi mai mult decît ocaua lui Cuza!”. Acest susţinut travaliu l-a impus, firesc, drept unul dintre liderii generaţiei sale, un răsfăţat al criticii literare, în colimatorul căreia se află permanent şi care, în majoritatea cazurilor, îl vorbeşte de bine (stau mărturie, în acest sens, textele unor nume de notorietate precum Nicolae Manolescu, Dan Cristea, Ion Stratan, Marin Mincu, Gheorghe Grigurcu, Marian Papahagi, Mircea Cărtărescu, Octavian Soviany şi ale multor altora).
„Coşovei este un poet ornant, baroc şi sentimental. Am îndrăznit să spun într-un articol despre unul din volumele sale, că este un poet rococo cu o bună regie în ceea ce priveşte sentimentul în poezie. (…) Nu bîrfim dacă spunem că Traian scrie o poezie sentimentală pe placul multora. Sentimentul lui este însă unul explicit, de tip minulescian”, îmi mărturisea prietenul meu, poetul Ion Stratan, într-o convorbire**.(...)
Sînt însă şi mulţi care, luaţi pe nepregăite de prospeţimea, incisivitatea şi tonul rebel al discursului său liric, unii juisînd de plăcere, alţii cu scrobeală doctorală, s-au grăbit să-i caute şi apoi, chipurile, să-i şi găsească locul, să-i depisteze rădăcinile poetice, să-i identifice maeştrii, să-l gratuleze, să-l desfiinţeze, bref, să-l aşeze pe o masă de disecţie declanşînd o lecţie de anatomie literară sui-generis, pe viu, în cel mai neaoş stil românesc cu putinţă...
(...) Traian T. Coşovei (...) şi-a lansat la biblioteca „Nicolae Iorga” din Ploiești, nu mai puţin de patru volume: „Patinează sau crapă” (ed. Axa, 1997), „Ninsoarea electrică” (ediţia a II-a, ed. Vinea, 1998), „Percheziţionarea îngerilor” (ed. Crater, 1998) şi „Lumină de la frigider” (ed. Cartea Românească, 1998).
(...) alături de poetul Ioan Flora a primit Marele Premiu al celei de-a XII-a ediţii a Festivalului Internaţional de Poezie “Nichita Stănescu” (Ploieşti, 2000).* Fragmente din textul cu același nume pe care l-am publicat pe „Rețeaua Literară”, în 28 noiembrie 2010.** „Eu sînt cărţile mele...” în volumul „Convorbiri la lumina gîndului. Despre fragilitatea vieţii, iubire, prietenie şi alte închipuiri”, ed. Libertas, Ploieşti, 2006 (ediția a doua, ne varietur, editura „Mythos”, Ploiești, 2016)
20. „68” - Nov 29, 2019 9:27:00 AM
„Prietenia nu poate rămîne deplină și desăvîrșită decît între cei desăvîrșiți și cu aceleași virtuți, pe care aceeași voință și aceleași țeluri de viață nu-i lasă niciodată...”Sf. Ioan Casian„Prea greu de a găsi un adevărat prieten; găsindu-l, păstrează-l ca pe ochii din capu-ţi, căci pierzîndu-l, pierzi o lume întreagă. ”Cilibi Moise
Un foarte drag inimii mele prieten (de-o viață), împlinește șaizeci și opt de ani.
O viață!, vor exclama admirativ unii...
Vîrsta deplinei maturități, ar considera-o alții, folosind o sintagmă ușor tocită de prea multă folosire...
A doua tinerețe, ar mustăci ăi mai optimiști...
Prima bătrînețe, ar zîmbi amărui, în colțul buzelor, ăi mai sceptici...
Sigur, îmbătrînim și, de multe ori, lucrul acesta ni se pare a fi, printre multe, multe altele, la fel de puțin plăcut și groaznic de plictisitor...
Da, dar pe de altă parte, așa cum ar spune George Bernard Shaw, îmbătrînitul ăsta al nostru este singurul mod prin care putem avea o viață cît mai lungă!...
Am scris cu ceva timp în urmă aceste rînduri pentru prietenul meu... Le (re)așez aici, acum, cu infinitezimale modificări (exclusiv de formă), constatînd faptul că nu și-au pierdut absolut nimic din rostul și prospețimea lor...
Pentru că habar n-am cînd și cum au trecut acești ani...
Dar oare chiar au trecut? Dacă stau bine și mă gîndesc, cred că nici n-au trecut, pentru că nu timpul e acela care trece, ci însăși viața noastră... Da, dar ce frumos trece ea, viața asta a noastră, cu bunele și relele ei, cînd inima ți-e locuită de oameni nepereche...
Încă o dată, din inimă, la mulți ani, Mihai Vasile!
Te îmbrățișez cu drag și dragoste frățească!
Doamne ajută!
21. EVENIMENT - Nov 23, 2019 10:55:00 PM
Ploieșteni de ieri... și de aziMotto: Cum să descrii un oraș?
Graham Greene
Miercuri, 27 noiembrie, ora 12.00, în sala „Nichita Stănescu” a bibliotecii județene „Nicolae Iorga” din Ploieși, în prezența celor 12 autori, va avea loc lansarea celui de-al treilea volum (Ploieșteni de ieri... și de azi) aparținînd unui ciclu, care a debutat în anul 2016, la inițiativa unui inimos și entuziast grup alcătuit din foști elevi ai Colegiului Național „I. L. Caragiale” din Ploiești (sau, mai pe scurt, „Bastilia”, cum îndeobște s-a făcut cunoscută de-a lungul celor 155 de ani de existență – împliniți chiar anul acesta – prestigioasa instituție de învățămînt ploieșteană, în rîndurile generațiior de elevi care i-au devenit absolvenți și nu numai!), care tocmai se întîlniseră în acel an pentru a sărbători împlinirea a 50 de ani de cînd îl absolviseră. Prilej cu care s-a născut ideea unui volum de amintiri scris de 15 colegi, îngrijit cu acribie de domnul Marius Bâzu, „Ploieștiul văzut din Liceul Caragiale”, care a apărut și a fost lansat în anul 2017. A fost o apariție reușită din toate punctele de vedere, nu în ultimul rînd al hainei grafice, meritul aparținîndu-i în exclusivitate dlui Cristian Mihăilescu, un binecunoscut plastician și reputat caricaturist, un artist cu state vechi în branșă, caragialist și coleg cu autorii. Dumnealui, de altfel, este acela care se va ocupa și de grafica volumelor următoare. Cum, de altfel, stau lucrurile și în cazul domnului Marius Bâzu, acela care și-a luat foarte în serios dificila misie (și foarte bine a făcut!) de editor-coordonator și al celorlalte două cărți. De care s-a achitat exemplar. Am participat la lansarea acestui prim volum (întîmplată la librăria „Cărturești” din complexul AFI Ploiești, prin sîrguința dlui Andi Enache), la invitația bunului meu prieten Dan Costineanu (unul dintre autori), un caragialist frenetic iar de lansarea celui de-al doilea op, „Oameni din Ploiești”, apărut în anul 2018 și scris tot de-o echipă de 15 colegi caragialiști, am avut bucuria și privilegiul să mă ocup personal, în luna martie a aceluiași an, la biblioteca „Nicolae Iorga”, în cadrul manifestărilor dedicate zilelelor instituției.
Dacă în cazul primului volum autorii s-au axat, în amintirile dumnealor, cu duioșie și nostalgie, preponderent de creionarea atmosferei orașului adolescenței și tinereților lor, în al doilea, urbea noastră dragă s-a retras discretă, rămînînd undeva, în background, pentru a face loc, în prim-plan, portretelor unor ploieșteni mai mult sau mai puțin celebri, dar care au ocupat un loc privilegiat în memoria afectivă a autorilor...
În acest acest al treilea volum, de fapt un fel de continuare a celui de-al doilea, autorii – de data aceasta rămași doar 12, zece caragialiști plus doi „lemeviști” (Lucian Vasile și subsemnatul), adică absolvenți ai liceului „Mihai Viteazul” (de ceva vreme devenit colegiu național) din Ploiești, primiți cu brațele deschise de echipa „adversă” – și-au ales subiecții tot din rîndul unor personalități de notoriatate ale ploieștiului (dar și Prahovei), pe care, așa cum amintește același Marius Bâzu în prefața care-l deschide, (...) i-au cunoscut și au considerat că biografiile acestora merită să rămînă scrise în memoria colectivă a orașului... Și, aș adăuga eu, nu numai în memoria colectivă ci, cu asupra de măsură, și în cea afectivă.Dar nici în acest volum autorii n-au neglijat subiectul principal, adică Ploieștiul, cel de ieri și, deopotrivă, cel de acum, al cărui spirit este omniprezent. Și care ar putea fi descris - încercînd a da un posibil răspuns întrebării lui Graham Greene - și prin oamenii săi...
Bref, o rafinată bucoavnă, în trup și-n spirit, apărută, ca și precedentele, la aceeași editură („Smart Publishing” din București, 2019), care se citește pe nerăsuflate, la fel ca și suratele ei nu cu mult mai vîrstnice, drept pentru care, invitația de a participa la lansarea ei, de a vi-o procura și-a o citi, vine de la sine.
Manifestarea se va încheia, așa cum se obișnuiește, cu o sesiune de autografe, pe care autorii le vor acorda celor prezenți.
Vă așteptăm cu drag!
22. Memento - Nov 19, 2019 11:40:00 AM
Radu Tudoran(8 martie 1910–18 noiembrie 1992)
Născut în urmă cu 109 ani în imediata vecinătate a Ploieștiului (în comuna prahoveană Blejoi), Radu Tudoran a fost, de departe, ca scriitor și nu numai, cu un cap peste celălalt frate al său (Geo Bogza, scriitor și el, a cărui prezență, infinit mai vizibilă în spațiul public, îi conferise o anume notorietate), deși multe voci consideră superior talentul literar al lui Geo Bogza. Însă lucrurile, cel puțin pentru mine unul, nu stau deloc așa.
Absolvent al Liceului Militar de pe lîngă Mănăstirea Dealu (1930) și, apoi, al Școlii Militare de Ofițeri de la Sibiu (1932), Nicolae Bogza a fost, pînă în 1938, ofițer al Armatei Române, an în care abandonează cariera militară, își ia pseudonimul Radu Tudoran, cu care avea să se impună defintiv în istoria literaturii române, pe de o parte iar pe de alta, în memoria afectivă al celor care l-au citit și admirat și se dedică scrisului, debutînd cu un reportaj în revista „Lumea românească”, diriguită de Zaharia Stancu. În 1940 i-a apărut volumul de nuvele „Orașul cu fete sărace”, iar în 1941, romanul „Un port la răsărit”, remarcat de critica literară, dar cu oarecare întîrziere.
N-a agreat și nu s-a adaptat sub nici o formă noului regim instalat de puterea sovietică după al doilea război mondial și, fiindcă scrisese articole în care critica, deopotrivă, extremismul de dreapta, dar și politica Uniunii Sovietice (dar mai cu seamă pentru romanul Un port la răsărit), spre sfîrșitul anului 1947 i s-a luat dreptul de semnătură, singura sa sursă de venituri reprezentînd-o traducerile (în special din scriitori ruși și sovietici dar și din literatura franceză). După 1947 am fost înmormântat, nimeni n-a mai pomenit de mine decît dacă își mai aducea cineva aminte să-mi vîre o suliță în coaste, mărturisea cu amărăciune scriitorul, într-un interviu din 1992.
Se stabilește la Brăila unde intenționa să-și construiască o goeletă, cu care să călătorească pe oceanul planetar dar restricțiile noului regim de sorginte comunistă i-au dejucat planurile, proiectul său rămînînd neîncheiat. Corabia a rămas doar undeva, în visurile sale și, sub numele de „Speranța”, ea a căpătat înfățișare în romanul Toate pînzele sus!, călătorind pe mările lumii și trecînd prin întîmplări neobișnuite, rod al imaginației Ediția princeps a romanului
Toate pînzele sus!
(1954)debordante a strălucitului scriitor. Tîrziu, peste ani, goeleta „Speranța” va căpăta și formă fizică, fiind efectiv construită (în anul 1968), la comanda studioului cinematografic „București”, la șantierele navale din Tulcea și Brăila, pentru producția peliculei Toate pînzele sus! în regia lui Mircea Mureșan. Ulterior, în 1976, filmul a fost ecranizat și pentru televiziune. Într-un fel, visul scriitorului se împlinise...Dragostea pentru călătorii a lui Radu Tudoran nu se va stinge niciodată, ea avînd să-i poarte pașii, de-a lungul întregii sale vieți, prin multe locuri mai mult sau mai puțin umblate ale planetei, pe uscat, prin aer sau pe ape, peripluri care, rapid, vor deveni romane solide (precum Oglinda retrovizoare, Frumoasa adormită ori La nord de noi înșine), în care ficțiunea se împletește cu realitatea într-o scriitură elegantă, firească, dezinhibată de orice urmă de convenționalism, depășind copios tiparele a ceea ce, cu un termen generic, am putea numi aceste opusuri simple „jurnale de călătorie”.Radu Tudoaran și Geo BogzaÎn anul 1978 îi apare primul volum din ciclul Sfîrșit de mileniu (alcătuit din șapte romane), care se va închide în anul 1994, cu volumul apărut postum, Sub zero grade, reprezentînd o complexă panoramă a societății românești a secolului XX, căruia scriitorul i-a dedicat ultimii douăzeci de ani ai vieții sale.
A trăit retras pînă la final, fiind o prezență extrem de discretă în public, parcimonios la culme cu furnizarea de informații legate de propria biografie, motiv pentru care, despre viața sa se știu relativ puține lucruri, marea majoritate e elementelor autobiografice fiind inserate, dar și acestea cu zgîrcenie, în cărțile sale.
Radu Tudoran a încetat din viață în 18 noiembrie 1992, în urma unei severe afecțiuni cardiace. Pe masa de lucru avea abia încheiat volumul al șaptelea al ciclului „Sfîrșit de mileniu”, pe care, din nefericire, nu avea să-l mai vadă tipărit...
*
„Pe 18 noiembrie 1992 murea la București, în urma unei operații nefericite pe cord, Nicolae Bogza, fratele lui Geo Bogza, devenit celebru sub numele de scriitor Radu Tudoran (n. 8 martie 1910, Blejoi, Prahova).
Ofițer de formație, cu un trecut interbelic aventuros, debutat editorial în 1939 cu o broșură (nehitleristă, dar care i-a creat mai tîrziu probleme) despre Germania contemporană, autorul celui mai frumos roman de aventuri din întreaga literatură română (Toate pînzele sus!, 1954), a publicat cîteva zeci de volume de proză (preferatele mele: Un port la răsărit, Flăcări, Casa domnului Alcibiade). A fost un romancier pur sînge, care a făcut să viseze generații întregi de cititori tineri (nu doar biologic). De redescoperit și de revalorizat.” Paul Cernat

23. Poemoteca - Nov 18, 2019 10:18:00 AM

„Așteptîndu-te să vii, mîine, mă aflu spunîndu-mi: «Te iubesc»; apoi, vine gîndul: «Mi-ar plăcea să scriu un poem, care ar exprima exact ceea ce-aș vrea să spun cînd mă gîndesc la aceste cuvinte.»”Wystan Hugh Auden
(„Dichtung und Wahrheit. An Unwritten Poem”)


24. Cuvîntul de azi - Nov 15, 2019 8:42:00 AM
Regina Maria a RomânieiBIBÍL, bibiluri, s. n. Broderie realizată din fire (colorate sau albe) sau dantelă lucrată cu acul; cusătură cu colțișori (aplicată la guler, la mîneci sau la poalele cămășii, bluzei sau altor obiecte de vestimentație); (în expr.) a vorbi cu bibiluri – a vorbi folosind cuvinte alese, cu înflorituri, la figurat; a o da pe bibiluri – a face gesturi de atragere a bărbaților; vorbe sau gesturi de atragere a clienților. [Din ngr. bibíla.]
25. Cuvinte de folos - Nov 15, 2019 8:38:00 AM

Altfel despre iubire*
Dragostea este adevărată atunci cînd încalcă și destramă legile! Dumnezeu nu stă să vadă cat de păcătos este un om…
Mitropolitul Ignatie al Dimitriadei: Ați spus că Biserica este eros? Ce înseamnă acest lucru?
Ieromonah Varnava Iankos: Cred că, în zilele noastre, din acest motiv, Biserica nu îi atrage pe oameni, pentru că propune o Biserică lipsită de eros, împămîntenită în canoanele și convingerile ei, netrăind relația vie cu Dumnezeu. Relația vie înseamnă viața prin Sfintele Taine, care reprezintă jertfa lui Dumnezeu adusă lumii. Consider că aceasta este problema noastră: nu trăim, în esență, aceste realități și îi îngrădim pe oameni, fără să le dăm această posibilitate. Să spunem lucrurile mai simplu. Scrie undeva Sfântul Ioan Hrisostom, referindu-se la Hristos, că este iubitul care a venit în lume, s-a logodit cu desfrînată, s-a unit cu ea și a făcut din ea fecioară. Desfrînată este firea noastră. Fecioria se restaurează nu pentru virtutea noastră, ci datorită iubirii lui Dumnezeu.Ce este, în esență, erosul? Este atunci cînd mă simt atras de cineva, cînd mă entuziasmez, cînd mă simt important. Cînd îmi trăiesc neputințele și patimile, iar Dumnezeu nu mă judecă, ci mă iubește, mă entuziasmez și mă simt atras de iubirea Lui, pentru că El ne-a iubit Cel dintîi. Se pare că oamenii, nu din răutate, ci pentru că se tem și au sentimentul nesiguranței, consideră erosul ca pe o capacitate de a-ți stăpâni aproapele iar în acest fel, erosul se îndepărtează, se transformă și se înstrăinează, devenind prin contact trupesc, diferit de relația interpersonală, astfel încît pot să-l controlez, să îl stăpânesc și să îl cuceresc pe celalalt.
Mitropolitul Ignatie al Dimitriadei: V-ați referit la un Părinte al Bisericii. Înainte să intrăm mai adînc în subiect, vreau să vă întreb dacă Părinții Bisericii au vorbit deschis despre aceste lucruri, așa cum vorbim noi în acest moment.
Ieromonah Varnava Iankos: Au vorbit atît de deschis, încît astăzi, noi nu mai putem face același lucru. Au vorbit întotdeauna despre eros. Acest cuvînt îi surprinde pe oameni. Din răspunsurile tinerilor reiese că Biserica este ceva străin erosului sau relațiilor trupești. Oare acestea nu sunt daruri de la Dumnezeu? Biserica trebuie să îi învețe pe oameni cum să trăiască această relație, pentru a nu fi înțeleasă ca un produs de consum, ci să fie de durată, să fie veșnică.
Mitropolitul Ignatie al DimitriaderiMitropolitul Ignatie al Dimitriadei: Ati vorbit despre duhul de stăpânire. Să revenim la acest subiect! Exista pericolul ca erosul să conducă la o relație de dominație, în locul unei relații de dragoste?
Ieromonah Varnava Iankos: Desigur! În mod lumesc îmi socotesc valoarea în măsura în care îl domin pe celalalt. Cît de mult îl exploatez, cît de mult devine „al meu”… Și nu în ce măsură mă voi putea dărui celuilalt.Acest lucru ni-l sugerează lucrarea principală a erosului dumnezeiesc, care este, prin excelență, Sfînta Liturghie. Pentru că vocea lumii, în incapacitatea, în lipsa și nesiguranța ei existențială, vrea să fie stăpînă pe situație, pentru a-l domina pe celalalt, spunînd: Îl voi stăpîni pe celalălt pentru a trăi, îl voi mînca pentru a trăi!”. Sfînta Liturghie spune altceva: Vino să Mă mănînci, ca să trăiești… Luați, mîncați, acesta este Trupul Meu…”. Considerăm că omul care merge la biserică în mod regulat și se împărtășește, trăiește erosul dumnezeiesc în cea mai mare măsură. De ce spunem acest lucru? Pentru că dobîndește un simț și înțelege nevoia celuilalt, vrînd să-l slujească, să-l odihnească. Nu pentru că este puternic, ci pentru că este neputincios. Neputința devine putere în cadrul bogăției iubirii lui Dumnezeu. Cel mai frumos fapt care există în Biserică, este să ne simțim neputincioși și zdrobiți cu inima. Cel mai puternic om este acela care alege să aibă inima zdrobită. Numai cel care are inima zdrobită se poate pune în locul celuilalt și poate să pătimească împreună cu el. Dacă nu Îl gustăm pe Hristos, ce sens are să spunem ce este păcatul?
Mitropolitul Ignatie al Dimitriadei: Ați vorbit despre Sfînta Împărtășanie ca fiind lucrarea erosului dumnezeiesc prin excelentă. Ce se întîmplă atunci cînd sînt convins că nu sînt vrednic să mă împărtășesc? Să merg la biserică, să urmăresc și să ascult slujba iar atunci cînd se rostește: Luați, mâncați…, să stau pe loc și să nu înaintez. Acest lucru se întîmplă credincioșilor noștri.
Ieromonah Varnava Iankos: Să stau pe loc și să nu înaintez pentru a mă împărtăși? Se întâmplă acest lucru, deoarece modul de gîndire și de trăire pe care l-am moștenit ne face să credem că sîntem vrednici, dar înaintea lui Dumnezeu nimeni nu este vrednic! Prin urmare, în cazul în care considerăm, prin prisma abordării noastre morale și psihologice, că sîntem vrednici de a primi un dar și el ni se oferă, atunci relația noastră este una de competiție și de comparație. Nu mă dăruiesc într-o relație și nu învăț îngăduința, alegînd dreptatea în locul dragostei. Însă Dumnezeu a zdrobit dreptatea, aducînd iubirea ca pe o nouă dreptate. În realitate, iubirea Lui este o nedreptate! Așadar, Dumnezeu este „nedrept” pentru că ne iubește! Vrea să fie „nedrept”, căci altfel nu am putea exista. Însă El vrea să dăinuim!
Mitropolitul Ignatie al Dimitriadei: Revenind la faptul că trebuie să practicăm dragostea ca mod de viață, se pare că aceasta trebuie să pecetluiască toată viața noastră. Știti, uneori separăm lucrurile: astăzi este duminica, voi merge la biserica; mâine este luni pot face alte lucruri. Atunci cînd am o relație cu un om, acesta este un fapt cu totul aparte. În această relație voi domina și mă voi supune, vom aparține doar unul altuia și așa începe denaturarea lucrurilor.
Ieromonah Varnava Iankos: Frumusețea Bisericii este că ne asumă pe viață! Hristos este pîinea și vinul care ne reprezintă pe tot parcursul vieții noastre. Întrebarea care se pune este: cum se va putea hristifica toată viața mea? Se va pătrunde de Hristos, nu doar prin rugăciunea mea în biserică, ci toată viața mea trebuie să fie o stare de rugăciune. Prin urmare, trebuie să aflam modul prin care erosul va fi pus în relație directă cu Hristos și cu Biserica. Lumea consideră că găsești un om pentru a avea un sprijin. Biserica susține că afli un om pentru a învața să îi iubești pe toți oamenii. Iubitul meu, partenerul meu, este dascălul meu, cel care mă învață să mă bucur de viață. Sensul libertății, al bucuriei și al relaționării își au bazele în Biserică. Pentru ca omul să le poată trăi, mai înainte trebuie să le vadă în Biserică. Biserica trebuie să îl elibereze pe om! Noi vrem să știm ce este păcat și ce nu este păcat. Această întrebare nu îl ajută pe om să înainteze și să-L afle pe Dumnezeu. Dilema noastră nu ține de morală: sunt bun sau rău, moral sau imoral.  Biserica pune problema în felul acesta: Sînt viu sau mort sufletește? Pe Dumnezeu nu-l interesează păcatul nostru, pe El îl interesează să trăim! De multe ori îl blocăm pe celalalt invocînd păcatul. Lume are nevoie de altceva. Să simtă viața și iubirea lui Dumnezeu, iar atunci va înțelege! Va spune: acest lucru este o comoară, de ce sa o pierd. Aleg, însă, alt mod de viață, fără condițiile prealabile ale experienței iubirii lui Dumnezeu… Dragostea este adevărată atunci cînd încalcă și destramă legile! Dumnezeu nu stă să vadă cat de păcătos este un om… Vom vedea, în experiența Bisericii noastre, că Dumnezeu este surprinzător. Vedem oameni în ultimul hal, se tîrăsc în noroi, devenind Sfinți. Pe de altă parte, observăm oameni care sunt așa cum trebuie, dar care nu Îl pot gusta pe Dumnezeu! Așadar, trebuie să se destrame toate aceste idei preconcepute, astfel încît omul să se elibereze! Este cu adevărat dureros să vezi cum ne rabdă pe noi Dumnezeu și să spui cuiva: Lucrul acesta este păcat!. Îți va răspunde: De ce este păcat? Vei spune: Pentru că Îl superi pe Dumnezeu. Unde este Dumnezeu? Arata-mi-L pe Dumnezeu!, va spune. Noi L-am aflat, oare pe Dumnezeu? Consider că oamenii Îl vor afla pe Dumnezeu dacă vor vedea că avem bucuria adevărată! Să-L văd în cel mai păcătos om pe Dumnezeu, care se ascunde înlăuntrul lui!
Mitropolitul Ignatie al Dimitriadei: De ce există în rîndul tinerilor o părere atât de denaturată asupra Bisericii, în special în ceea ce privește erosul și iubirea?
Ieromonah Varnava Iankos: Înaltpreasfințite, în primul rînd, iertați-mă pe mine pentru ceea ce voi spune! Sîntem blocați! Și pentru că nu avem o relație vie cu Dumnezeu, ci ne creăm o relație mincinoasă, care ne îndreptățește. Nu am învățat să îngenunchem, să ne deschidem către Dumnezeu! Un semn lăuntric al inimii noastre, care arată că a început să lucreze ceva, este că vrem ca toți oamenii să se mântuiască. Pentru că nu trăim erosul dumnezeiesc și avem frustrările noastre, trăim în mod justițiar. Vrem ca unii oameni să meargă în iad, considerând că noi trăim raiul. Dar nu îl trăim!
Mitropolitul Ignatie al Dimitriadei: În acest fel îi și judecam pe oameni!
Ieromonah Varnava IankosIeromonah Varnava Iankos: Exact! Biserica se adresează tuturor oamenilor. Nu există vreun lucru mai plin de dragoste decît acesta! Să vină cineva și să ne spună ca Sfinții Părinți au afirmat alte lucruri! Prin urmare, această gîndire se datorează faptului că avem o tendință spre sadism și răzbunare, deoarece simțim că viața pe care o trăim nu ne îndreptățește! Dar pentru asta este de vină celălalt, care păcătuiește! Eu sunt vinovat, deoarece mă prefac că Îl trăiesc pe Dumnezeu și nu o fac! Dacă L-aș trăi pe Dumnezeu cu adevărat, atunci aș deveni lumină pentru fiecare om! În ce sens aș deveni lumină? Prin acest lucru care vindecă: să dăruiești celui mai păcătos om comoara pe care o ascunde în el! Îi judecăm cu ușurință pe tineri: Acesta nu știe ce este Biserica! Acesta ia în ras Biserica! Dacă ar privi cineva cu ochii dragostei, ai iubirii lui Dumnezeu, am vedea cîtă iubire au acești tineri în inima lor și cîtă nevoie au de ea! Dacă luăm de la tinerii care ignoră Biserica ceea ce numim noi păcat – și este păcat ceea ce nu se trăiește în cadrul tainei –, ce le va rămâne? Cum vor trăi? Izolați, în indiferență și cu inima de gheață? Pînă se va trezi Dumnezeu în ei, au măcar un motiv de bucurie. Pînă când vor fi dezamăgiți. Pentru că doar omul dezamăgit de toate lucrurile lumii poate să fie atras de Dumnezeu și să vadă lumea cu alți ochi. Cu care ochi? Cu aceia care îmbrățișează pe toți oamenii!
*Convorbire între Mitropolitul Ignatie al Dimitriadei și preotul ieromonah Varnava Iankos