Despre mine

Cosma Simion valer

istoric

Blogs Home » Edu » Cultura » Liga oamenilor de cultura Bontideni

Liga oamenilor de cultura Bontideni

Dialog, Spirit Critic, Umor şi Aer Curat... blog de regiune superior...

Articole Blog

01. Balast social și oameni problemă. Reflecții pe marginea unui experiment educațional - Mar 1, 2019 2:24:00 PM


Ieri am strâns expoziția Știință și etnicitate. Cercetarea antropologică în România anilor ’30, curatoriată de Marius Turda și expusă la Galeria de Artă a Muzeului Județean de Istorie și Artă, Zalău (8-28 februarie 2019). Pentru a promova expoziția am conceput un atelier sau un fel de mini-experiment pentru clase de liceu. Experimentul arăta ca atare: Intrau elevii la Galeria de Artă, unde apoi i-am pus să stea într-un cerc pe bănci. Le-am spus titlul expoziției și le-am explicat ce însemna antropologia rasială cu măsurarea craniilor și a altor aspecte fizice și încadrarea oamenilor în grupuri/rase diferite, după aceste criterii. După asta le-am zis că pentru a înțelege mai bine ce însemnau cercetările expuse o să fac un experiment cu ei și o să-i pun în trei grupuri diferite în funcție de aspectul lor fizic. Le-am explicat că mă uit la statură, constituția fizică, capul, fruntea, nasul, bărbia, fața, gura, buzele, părul, ochii și culoarea pielii lor (după Făcăoaru 1934, 317) I. După care am început să-i pun pe fiecare dintre ei în trei grupuri diferite uitându-mă foarte bine la ei și ridicându-i în picioare pe fiecare. De fapt le-am dat bilețele de grup după cum îmi venea mie, cât de aleatoriu posibil: grupa 1) Români cu amestec strămoșesc în preponderență de rasă carpatică; grupa 2) Minorități istorice și români amestecați cu acestea; grupa 3) Minorități de origine extra-europeană și români contaminați cu sângele lor prin amestec strămoșesc (după Făcăoaru 1938).
Apoi am început să le explic că nu au fost născuți egali și că cei din grupa 3) sunt un grup problemă și trebuie să încercăm să-i educăm pentru că nu ascultă de reguli și nu respectă autoritatea. Așa că am zis către cei din grupa 3 să stea în picioare, să se ducă în colț, că n-au voie să vorbească între ei, iar dacă vor să zică ceva trebuie să ceară voie de la mine. Celorlalți le-am zis să se așeze pe scaune, comod că acum aveau mai mult spațiu și că pot să vorbească oricum, după placul lor. Le explicam că cei din grupa 1) făceau parte din „rasa carpatică” care „a fost modelul arhetipal al rasei autohtone românești: `cea mai frumoasă și cea mai dăruită biologic` dintre toate rasele” și că erau cei mai apropiați de cum arătau dacii după cercetările noastre prin comparație cu prizonierii daci de pe Columna lui Traian (vezi Turda 2014, după Făcăoaru 1944). Cei din grupa 2) erau acele minorități etnice sau români amestecați cu aceste minorități care aveau indice superioare pe lista ierarhică a raselor, cum ar fi germanii, sașii, șvabii sau ungurii, secuii și ceangăii. Despre unguri le-am explicat că de fapt în Europa, în ierarhia raselor, stau foarte jos, dar „cei din Transilvania, atât populația rurală cât și studenții, au o situație mai favorabilă în materialul nostru propriu, probabil din cauza amestecului intens cu românii, slavii şi mai cu seamă cu germanii.” (Făcăoaru 1943, 284). Și, deși au existat dezbateri despre originea secuilor și ceangăilor, după cercetările noastre ei sunt de fapt români maghiarizați (Turda 2015, 337; Davis 2018).

După care am început să vorbesc despre „grupul problemă”. În cazul în care câțiva dintre cei din grupul 3) vorbeau în timp ce explicam, spuneam că ei într-adevăr arată cât de puțin pot să urmeze regulile, că sunt obraznici și nepoliticoși și dacă încercau să mă contrazică le ziceam că nu au voie să mă contrazică. Am explicat celorlalți că grupul 3) „ ascunde o primejdie mortală pentru neam”. Pentru că „la fiecare grup de 6 români avem un element din această categorie”. Că ei sunt cei care au strămoși din afara Europei, fiind de regulă mai necivilizați. Ei sunt: „ţiganii, tătarii, turcii, găgăuţii, evreii, ruşii, rutenii şi ucrainienii”. Că „Problema minorităţilor balast este extrem de dificilă pentru noi. (…) Ogoarele ocupate de minoritarii de a doua categorie ar avea un alt randament în mâna unor conaţionali vrednici. În ordinea morală, sunt îndeajuns de cunoscute, corupţia, cifra furturilor, delictelor şi a crimelor de tot felul, pervertirea concepţiilor despre vieață ş. a.” (după Făcăoaru 1938, 282–84). Le-am explicat că statisticile germane arată că „proporţia delincvenţilor evrei este de 5 ori mai mare faţă de rata delincvenţilor germani. Statistica română e confirmată de statisticele germane, cari au stabilit o criminalitate mai mare la Evrei ca la celelalte popoare.” (“Cronica Eugenică” 1938). Le-am explicat și că cei din grupa 3) au așa numita „deficiență mintală” sau, după cercetări americane „moral insanity” care înseamnă „slăbiciunea judecăţi, superficialitate, gândire fantastică şi o pronunţată înclinare pentru minciună ; irascibilitate exagerată, determinabilitaie uşoară, lipsa afecțiunei şi devotamentului pentru părinţi şi frați, lipsa sentimentelor superioare: a sentimentului datoriei, a simţului pentru bunăstarea comunităţii, a simţului patriotic, a compătimirei. Apoi egoism, vanitate, hipertrofiată conştiinţă de sine şi needucabilitate” („Multe din aceste trăsături se întâlnesc la negrii din Statele-Unite, iar personal am găsit că ele caracterizează majoritatea ţiganilor dintr'o colonie de lângă Cluj” după Făcăoaru 1936, 216, notă de subsol 1).
După ce am terminat de explicat despre grupuri diferite, i-am întrebat pe cei din grupul 1) și 2) ce vor să facă cu cei din grupul 3), ei fiind disruptivi pentru societate, antisociali, în general needucabili, leneși, nemaivorbind că fac prea mulți copii. Aici încercam să preiau noțiuni din discursuri anti-imigraționiste, inclusiv actuale, cât și despre „invazia Slavonă” din SUA de la începutul secolului XX, (United States. Immigration Commission 1911), cât și din diferite discursuri anti-„asistați social”.
Conceptele și noțiunile pe care le-am folosit aproape cu fiecare clasă au adus la suprafață idei aproape stereotipice despre ce ar trebui să facem cu cei din grupul 3): să-i izolăm (să-i lăsăm acolo în colț unde sunt), să-i închidem în închisori, să-i alungăm din țară/să se ducă înapoi de unde au venit, să-i segregăm, să-i punem la muncă/sclavie, să-i educăm și să-i integrăm. Bine, acestea au fost așa pe jumătate glume, mulți intrând în spiritul „jocului” și intenționat provocând idei din ce în ce mai sinistre. În aceeași timp erau cei care argumentau că dacă nu-i putem educa, atunci măcar să-i punem la muncă sau dacă-i integrăm, să încercăm măcar să-i educăm să învețe regulile societății noastre. Unii ziceau că ar trebui să facem reguli mai dure pentru ei ca să învețe minte, că cei din grupul 3) ar trebui să încerce să se comporte mai bine, altfel fiind amenințați cu diverse consecințe.
După vot, oricum ar fi ieșit votul (în general fiind votat un fel de integrare sau altul), aduceam pe cei din grupul 3) înapoi și după o sesiune de respirație adâncă, am întrebat pe rând elevii în ce grup au fost și cum s-au simțit. Depindea de clasă și de cum am reușit să-i selectez pe cei din grupul 3), dacă aceștia s-au simțit mai mult excluși și jigniți, neînțelegând ce se întâmplă; sau se simțeau bine și se amuzau creând un fel de contra-cultură aproape revoluționară. Unii spuneau că nu i-am pus în grupul bun sau că ei nu sunt cum sunt ceilalții descriși de mine; pe când alții se simțeau perfect acolo, pentru că nu făceau parte din „majoritate”. Grupurile 1 și 2 se simțeau ori bine, nu foarte interesați, bucuroși că nu erau în grupul 3, superiori, sau se simțeau foarte rău pentru cei din grupul 3. Erau cei care au zis că prima dată simțeau un fel de superioritate ciudată pe care nu au simțit-o niciodată. În multe clase cei mai vocali erau cei care voiau să segregeze, să-i omoare sau să-i pună la muncă pe cei din grupul 3) și totuși au votat integrarea. Mulți care se simțeau rău pentru cei din grupul inferior nu vorbeau și când i-am întrebat de ce, unii spuneau că le era frică că o să fie puși și ei în grupul 3). Deși majoritari, cei care voiau integrare fără niciun fel de reeducare erau în cele mai multe clase și cei mai puțin vocali, nerealizând că sunt în majoritate.
După această rundă (depinzând de cum mergeau lucrurile) i-am întrebat pe cei care voiau reeducare, segregare, ș.a.m.d. de ce cred că grupul 3) este needucabil sau că trebuie să-i reeducăm. Clasa la care a ieșit cel mai bine această întrebare a spus că pentru că știm că sunt corupți și criminali. Așa că i-am întrebat de unde știu că sunt corupți și criminali, după care mi-au răspuns că din cercetări și statistici. De unde știți despre aceste cercetări și statistici – i-am întrebat eu, după care unii se uitau ciudat la mine zicând tentativ: de la dumneavoastră? De ce m-ați crezut? – întrebarea mea fiind urmată de o tăcere intensă și de face-palmul uneia dintre eleve. Apoi i-am explicat că grupurile în care i-am pus și lucrurile pe care le-am zis despre grupuri erau luate din cercetări antropologice din România interbelică, că statistica despre criminalitatea evreilor de exemplu era luată din Germania nazistă. Deși erau antropologi care criticau conceptul de rasă, antropologia rasială a legitimizat ideile eugenice făcându-le atrăgătoare pentru cei educați, academicieni și chiar și în rândurile preoților Ortodocși și Greco-Catolici (vezi Bucur 2010). Am explicat elevilor și despre crearea identității naționale (hihi, imaginați-vă că o unguroaică vă întreabă de ce vă simțiți români) și despre biologizarea națiunii care apărea ca o definiție mai „reală” și „obiectivă” a națiunii decât una de cultură, în același timp incluzând și excluzând grupuri de oameni din retorica națională (vezi Turda 2007). Cine putea fi parte din națiune și cine nu, cine era trimis în „colț” și cine lăsat să stea pe scaune?
Am discutat și despre cum ideile/discursurile acestea există și în zilele noastre, iar în cele mai multe clase am ajuns să vorbim despre „cei asistați social”. Deși puțini elevi credeau în existența raselor biologice diferite, cumva când venea vorba despre „asistații social” sau „țiganii din satul nostru care nu vor să meargă la școală și nu lucrează, doar primesc banii de la stat” ideile violente de segregare, pedepsire, închisoare ș.a.m.d ieșeau iar la suprafață, de multe ori într-o manieră așa de agresivă, că eram surprinsă (vezi și articolul lui Aurelian Giugăl despre „cum opiniile unor elevi despre inegalitate și sărăcie reflectă atitudinile adulților”). Așa că a trebuit să încep iar munca de readucere a ideilor despre „de unde știți ce știți și de ce credeți sursele voastre” și despre realități socio-economice și istorice nemaivorbind despre răspunsurile celor din grupul 3), despre cum s-au simțit. Nu știu dacă am reușit să conving pe cineva să fie mai atent atât la sursele informațiilor și mai ales la contextul în care ei și ceilalți oameni trăiesc, pentru că de foarte multe ori regurgitau mantra individului care poate să iasă din condiția „grupului 3”. Sper că măcar unii încep să fie atenți la cum stereotipurile pe care le cărăm și care sunt supralicitate politic de sute de ani, țin grupuri întregi de oameni în „colț”. Este lăudabil individul care prin muncă supraomenească reușește să iasă de acolo, dar nu cred că problema sunt indivizii care rămân acolo, ci „colțul” în sine, iar responsabilitatea e în primul rând a celor care au creat și care mențin colțul (în cazul jocului nostru, eu și cei din grupa 1 și 2). Colțul fiind geografic (periferia), social și istoric.
Pentru demitizarea conceptului de „asistat social” (ex. elevii care primesc alocație =))) citiți:
Valer Simion Cosma: Cel mai popular fake news din România, Sărăcia nu e alegere personală, solidaritatea cu celălalt este, Cum poți supraviețui cu minimul pe economie + bonuri și, în același timp, să scapi de acuzația de lene și nemuncă? Studiu de caz. Victoria Stoiciu: „Sunt niște putori”
Bibliografie
Bucur, Maria. 2010. Eugenics and Modernization in Interwar Romania. University of Pittsburgh Press.

“Cronica Eugenică.” 1938. Buletin Eugenic Și Biopolitic, 58.

Davis, R. Chris. 2018. Hungarian Religion, Romanian Blood. Madison, Wisconsin: The University of Wisconsin Press.

Făcăoaru, Iordache. 1934. “Antropologia Familiei.” Buletin Eugenic Și Biopolitic, 309–19.———. 1936. “Familii Degenerate Și Costul Lor Pentru Societate Și Stat.” Buletin Eugenic Și Biopolitic, 133–228.———. 1938. “Amestecul Rasial Și Etnic În România,” 276–87.———. 1943. “Valoare Biorasială a Națiunilor Eurepene Și a Provinciilor Românești.” Buletin Eugenic Și Biopolitic, 278–310.———. 1944. Contribuție La Studiul Compoziției Morfologice a Românilor Din Republica Moldoveneasc. București: Imprimeriile Institutului de Statistică.

Turda, Marius. 2007. “The Nation as Object: Race, Blood, and Biopolitics in Interwar Romania.” Slavic Review 66 (3): 413–41. ———. 2014. Eugenism si modernitate: Natiune, rasa si biopolitica in Europa (1870-1950). Polirom.———. 2015. The History of East-Central European Eugenics, 1900-1945: Sources and Commentaries. Bloomsbury Publishing.

United States. Immigration Commission. 1911. Reports of the Immigration Commission. Dictionary of Races and Peoples.


02. Zalăul văzut de un venetic - Feb 6, 2019 7:25:00 PM


Prima dată am trecut Meseșul anul trecut, prin martie. Făceam teren prin Sălaj împreună cu un coleg antropolog. Drumul ce șerpuiește în jos dinspre Meseș oferă o panoramă largă asupra orașului, iar noaptea luminile orașului împrăștiat în vale îți dau impresia că ai de-a face cu o urbe mult mai mare decât este. Impresia se spulberă repede și dacă ești un călător-privitor grăbit și cumva superficial sau pur și simplu iremediabil marcat de farmecul marilor aglomerații urbane, e foarte probabil să nu înțelegi nimic din orașul ăsta, să-l înghesui în larga categorie a orășelelor ce s-au scufundat în anii dezindustrializării postcomuniste. Drumul ce vine dinspre Cluj ne-a aruncat drept în centrul istoric al orașului, așa că am început să-mi rotesc privirile în jur, la cele câteva clădiri mai bătrânești din jurul intersecției. De multe ori când petrec câteva zile în astfel de orășele, în țară sau afară, mă întreb cum ar fi să trăiesc acolo, unde mi-ar plăcea să-mi beau cafeau, pe unde m-aș plimba, ce aș putea face etc. Și cad într-un fel de reverie limitată, depistând fragmente de oraș care-mi intră la suflet. Însă în cazul Zalăului, această scurtă reverie a fost repede dublată de o întrebare care a început să-mi clocească în minte. „Cum poate trăi cineva aici?”
Apoi m-am mutat aici, cu munca și am ajuns nu numai să înțeleg cum poate cineva trăi aici, ci să și experimentez pe propria piele și minte. Ba chiar să încep să dezvolt un fel de afecțiune bizară față de această așezare pe care am senzația că am prins-o într-o fază intermediară, un stagiu în care se amestecă dezindustrializarea cu reindustrializarea, depopularea cu repopularea parțială, afacerismul local cu cel transnațional, dezvoltarea imobiliară cu părăginirea unor vechi edificii și blocuri de locuințe. Și asta- conferă un farmec aparte.

 Zalăul e plin de plăcintării, la tot pasul. Mult mai multe decît covrigăriile. În gară, în centru, prin cartiere. Plăcintării peste tot, într-o concurență (uneori simbioză) cu fast-foodurile, așa că dimineața în drum spre muncă mă opresc să-mi iau câte o plăcintă pe vatră și să trag o ocheadă la forfota din interiorul plăcintăriei. Bulevardul central e plin de magazine și magazinașe, cu de toate. E plin de jucării și articole de papetărie, dar mai ales de magazine de haine și încălțări. Multe și mici. Unele cu iz de magazin chinezesc sau tarabă acoperită, altele cu un strat de glam trădând un efort de imitație a marilor branduri și lanțuri de magazine. Într-unele se amestecă jucăriile cu hainele, într-altele articolele de pescuit cu hainele și papucii. Printre ele, frizerii, câte un coafor, un club al pensionarilor, reprezentanțe ale companiilor de telefonie mobilă, sedii de bănci, farmacii și nelipsitele săli de jocuri de noroc. La răscrucea bulevardului principal (M. Viteazu) cu strada Simion Bărnuțiu, tronează părăginit, la parterul unui bloc de zece etaje, vechiul Cinema Scala, dând iluzia celor care tranzitează orașul că ar fi funcțional. Nu e. Acolo funcționează doar o sală mare de jocuri de noroc, un magazin de haine și lenjerie intimă, iar la etaj, un bar de rockeri unde în weekenduri sunt regulat concerte de metale grele și foarte grele. Mai ales foarte grele. Dar nu numai bulevardul e încărcat de astfel de magazinașe. Arterele principale ale cartierelor sunt de asemenea pline de magazine, localuri, farmacii și... săli de jocuri de noroc. Aproape toate blocurile au la parter câte ceva. Găsești de toate pe astfel de străzi și dimineața vezi o mulțime de angajați și angajate servind cafeaua și trăgând din țigară la intrarea în punctul de lucru. În special lume tânără. În pofida clișeului cu Zalăul construit pe o singură stradă, orașul e mult mai întins decât îți dă senzația traversarea lui. Străzi care te duc printre blocuri, spre zone de case și iar blocuri, instituții răsfirate în alte locuri decât centrul orașului și destul de multe spații verzi. Spre nord, cum mergi spre Satu-Mare, ajungi în zona industrială și post-industrială. La bulevard vezi granzii industriei contemporane, coabitând cu urme de industrie socialistă și afișând clădiri moderne, în contrast profund cu hardughiile golite, rămase din anii vechiului regim. În spate, pe deal, sunt cartiere de blocuri construite pentru miile de muncitori care cândva au migrat înspre Zalău din ruralul învecinat, atrași de munca la Armătura, Silcotub și alte fabrici. Azi, urmașii lor, câți au mai rămas în acele blocuri, se împart între străinătate și munca la companiile care au luat locul vechilor industrii, ținând în viață orașul care începuse să se depopuleze dramatic la finalul primului deceniu postcomunist.
Până la reorganizarea teritorială din 1958, Zalăul era un târgușor predominant maghiar, cam de aceeași dimensiune demografică cu Șimleul Silvaniei și Jiboul. Propulsarea la statutul de reședință de județ a determinat transformarea accelerată a orașului, prin industrializare și construirea câtorva cartiere de blocuri. De la un orășel de 15 144 de locuitori în 1966, Zalăul ajunge la o populație de 68 404 în 1992, peste 71 000 de locuitori în 1996, pentru ca apoi să înceapă depopularea și să ajungă la 62 927 în 2002 și 56 202 în 2011. Deschiderea granițelor în contextul pre-aderării și aderării la UE, dublată de anii austerității din contextul ultimei crize economice, au marcat din plin acest oraș și ruralul limitrof iar în prezent ne pregătim pentru o altă transformare a orașului. Se pregătește construcția unui mall în locul fostei fabrici Armătura. Mai precis, în locul unei părți din imensa hardughie în care în prezent mai funcționează ceva secții și mai lucrează o mână de oameni. Deși marii retaileri sunt prezenți de ani buni aici, în centru și pe cartiere, măturând în parte micile magazine și restrângând semnificativ piețele agro-alimentare, deși există ceva centru comercial cu mai multe branduri, un mall în adevăratul sens al cuvântului, nu există. Pentru asta zălăuanii trebuie să meargă la Cluj. Vine mall-ul și marchează ieșirea Zalăului din minoratul capitalist, aducând un spațiu care va recentra (cel puțin parțial) viața orașului, mutând-o spre zona industrială. Vine mall-ul și aduce marile branduri, cinema (orice mall serios are și cinema), magazine și magazinașe de tot felul, astfel că o bună parte din magazinașele de la parterele blocurilor din centru și de pe arterele principale ale cartierelor vor dispărea, lăsând spațiile de închiriat pentru alte inițiative antreprenoriale. Vine mall-ul și o parte bună din forfota generată de aceste magazine se va muta în altă parte, dând o altă imagine și atmosferă orașului.



03. Politică și anticomunism - Jan 20, 2019 4:48:00 PM
”Together” by Pawel KuczynskiLa multe dintre proteste se strigă „Jos Comunismul” chiar și la trei decenii după căderea regimului comunist și trecerea la economia de piață. Iar narativa anticomunistă din postcomunism are câteva coordonate de căpătâi, printre care:(1) exterminarea/persecutarea elitei interbelice (boierimea, elita intelectuală etc.). Regimul comunist e descris ca o ruptură, o deviere de pe făgașul normal și o răsturnare a valorilor, un triumf al celor needucați și săraci, o sufocare a spiritului nobil și aristocrat de către simțul gregar al maselor agresive și inculte.(2) ororile din închisori și atmosfera de teroare. O societate guvernată de frică și cultura delațiunii, prin care cineva putea să parvină, să se răzbune sau să-și elimine competitorii(3) cenzura (absența libertății de exprimare).(4) existența unor categorii de cetățeni privilegiați (securiști, nomenclaturiști etc.), care huzureau în timp ce poporul suporta privațiuni severe și care aveau un traseu profesional ușurat de influența familiei, având posturi calde pregătite și fiind înscriși din start într-un fel de lanț al transferului de putere și poziție din tată în fiu.       Prin acestea (și altele) se evidențiază existența unui aparat represiv puternic, care a pătruns în toate straturile societății și cotloanele vieții publice și private, aparat fără care Partidul și Ideologia sa nu puteau controla și guverna o societate.       Condamnarea torționarului Vișinescu a dat multă satisfacție și a fost aclamată ca un fel de reparație târzie față de victimele acestuia. Aparatul ăla represiv are în centru Securitatea, despre care se spune că a influențat și traseul nostru postcomunist. Securiștii sunt văzuți ca cei prin care s-au putut da tunuri, fiind conectați la tot ce a însemnat mare afacere. Unii s-au îmbogățit direct și au devenit influenți (Ioan Nicolae, Dan Voiculescu) și-au făcut televiziuni, fundații etc., nu doar că și-au aranjat progeniturile, dar au căutat și să influențeze viața politică, au vrut mai mult decât bani, au vrut să fie iubiți, populari. Și și-au atras, pe bună dreptate, ura și antipatia unei bune părți din societate. Alții au operat mai discret. Și-au întins afacerile și influența, dar au evitat să iasă în față. Și-au văzut de biznisuri și de familie.       Ce au în comun securiștii de rit vechi și nou, deveniți afaceriști, consilieri, avocați sau diplomați, cu mulți din oamenii politici (unii foști politicieni activi în PCR sau rude ale acestora)?
       Și-au educat odraslele la școli de elită, în țară, dar mai ales afară, la universități de prestigiu din Europa sau SUA, pentru a le facilita o carieră cât mai promițătoare. Până și Marean Vanghelie și-a trimis copilul la studii peste ocean, alături de multe alte progenituri de politicieni, diplomați, securiști (vechi și noi) și oameni de afaceri. Nostalgia unei lumi pre-comuniste, cu elite manierate și școlite în instituții de top, facilitează un tip de restaurație în care ștaiful neo-boieresc altoiește casta securistă și restul de caste, în care banul gros făcut din tunuri și devalizări e spălat prin investiții pe termen lung în educația și carierele noii generații de boiernași-hipsteri, unii dintre ei cu ambiții de salvatori.       Cum zicea Florin Poenaru, Dacian Cioloş are mare dreptate când condamnă obsesia cu Securitatea și omniprezența acesteia, însă discuția provocată de acuzele aduse lui și partidului său ar trebui să fie despre reproducerea de clasă, despre ambițiile copiilor învingătorilor tranziției (conform narativei standard anticomuniste, majoritatea celor care au făcut averi mari în postcomunism provin sau au legătură cu fosta Securitate și cu Partidul) de a face politică, de a asana moral societatea, de a acumula și putere simbolică, pentru că cea economică nu le mai este de ajuns.       Da, discuția nu trebuie să fie despre cum cineva este vinovat pentru faptele/activitatea părinților, ci despre cum se produc și reproduc castele, despre acces la resurse și educație, despre posibilitățile de ascensiune socială și despre ipocrizie și standarde duble, mai ales în cazul celor angrenați în cruciade moralizatoare și de asanare morală a societății. Nu e nimeni vinovat din start pentru că tatăl sau mama au comis fapte reprobabile, au fost privilegiații unui regim sau au acumulat avere prin devalizări, corupție sau furt din fondurile publice. Nici măcar vinovat pentru că averea părinților acumulată prin mijloace ilegale și/sau imorale sau pentru influența datorată poziției sociale și profesionale a părinților. Dar e ridicolă și cât se poate de criticabilă asumarea unei posturi de salvator și indignat moral. Când astfel de personaje ies în față, chinuite parcă de un misecuvinism cronic, și explică cum stă treaba și că vor să scoată țara din marasmul moral (corupție, hoție, lene etc.) și consecințele acestuia, fără să asume faptul că traiul și postura lor este și o consecință tocmai a acestui marasm cu care luptă, nu doar a meritelor personale, poți repede dibui gradul de impostură și nesimțire din dosul unui PR bun.
       Cum bine zicea un amic de pe Facebook,Nimeni nu e vinovat pentru faptele parintilor sai, dar parca este putin caraghios sa-i auzi pe mostenitori tinand lectii de morala si de profesionalism, accentuand asupra mentalitatilor din Romania, asupra inapoierii celor lipsiti de sansa lui "Mami si Tati"


04. Tînu' Lazăr - Jun 14, 2018 1:33:00 PM
p { margin-bottom: 0.1in; line-height: 120%; }



p { margin-bottom: 0.1in; line-height: 120%; }


Tînu Lazăr și Mama Sâie, august 2004
p { margin-bottom: 0.1in; line-height: 120%; }

În vara lui 2004, prin iulie-august, eram la coasă cu tînu' Lazăr, la Obrejă, sus pe Valea lui Stan, lîngă vîrful Măgurii. Tocmai luasem bacul cu notă mare și intrasem la facultate la Cluj, ceea ce-l făcuse pe tînu' extrem de mîndru de mine dar și oarecumva trist că urma să mă car din sat. După cîteva brazde, ne-am așezat pe un răzvor să ne tragem sufletul și tînu', cu un ton mult mai serios și mai grav decît în alte ocazii asemănătoare, mi-a pus o întrebare: - Măi Valeri, măi, că amu' tu ești mai învățat ca noi, ai făcut mai multă școală, zi-mi și mie cum îi treaba asta cu Dumnezeu? Cine-i el? Cum de le știe pe toate? Îi ceva om mai de seamă sau cum să înțeleg eu toată povestea cu el?        Tînu' nu era un om bisericos, deși era prieten bun cu popa Sărmaș, jucau des șah și se omeneau cu jinars produs la cazanul familiei dintr-un pîrău de pe Valea lui Stan. Eu nu-mi amintesc să mă fi dus vreodată la biserică sau să mă fi luat cu povești despre biserică, Dumnezeu și religie. Duminica, își punea hainele bune, își spăla cizmele și cobora în sat, cu calul sau pe jos. În sat, își schimba încălțările și ieșea la centru unde începeau lungile partide de șah. Era un șahist redutabil și pătimaș, în stare să bombăne minute întregi pentru o piesă pierdută aiurea. Pentru mine, aveam să realizez mai tîrziu, întrebarea și tonul pe care o adresase, erau semne că începuse să mă ia în serios ca adult și ca om școlit. Și, probabil, semn că simțea că sunt ultimele brazde culcate împreună. Eu nu eram doar mai școlit, ci, de prin clasa a 10-a, eram și un fel de ateu. Sau încercam să fiu. Oricum, eram într-o pasă cît se poate de anti-bisericească, după ce vreme de vreo 3-4 ani, în perioada gimnaziului, frecventam cu sîrg biserica, cîntam în strană duminică de duminică și în sărbători, citisem biblia și alte cărți religioase, învățasem două glasuri bisericești și mă pregătisem pentru seminarul teologic. Totul s-a schimbat brusc prin clasa a 8-a, cînd ca urmare a diferitelor șicane făcute de un diac bătrîn, cum că nu sunt din neam bun, că nu avem în familie tradiție de dieci, am decis să o rup cu strana și cu biserica ortodoxă. Mama, urmînd exemplul unei vecine trecută printr-o situație asemănătoare, a vrut să mă ducă să cînt la catolici (greco-catolici), că acolo e loc destul și nu te întreabă nimeni din ce neam ești și dacă înaintașii au cîntat/avut loc de vază în strana bisericii. Dar nu am vrut. Mi-era silă de toată povestea și deja interesele și curiozitatea îmi fuseseră acaparate de lucruri mult mai lumești. Prin liceu, după descoperirea metalelor grele și foarte grele, am ajuns să-i descopăr pe iluminiști, pe Darwin și pe alții care-l scoseseră pe Dumnezeu din schemă, așa că mi-am vîrît capul în alte dogme. Și ce-i puteam eu răspunde bătrînului, după un așa traseu intelectual, fără să-i zgîndăresc prea tare fricile și cunoștiințele și fără să fac rabat de la convingerile mele recente, fundamentate științific?
- Tînule, Dumnezeu nu e om, nu e așa cum ni-l imaginăm noi sau cum tot auzim povestindu-se. Dumnezeu e un fel de energie care ordonează lucrurile și le pune în mișcare, i-am răspuns eu încercînd să fiu simultan doct și inteligibil.- Cum adică energie? întrebă el profund descumpănit și încurcat de răspunsul meu. Cum vine asta?- Cum să-ți explic eu să înțelegi... gîndește-te la curentul electric. El există, nu-l vedem, dar produce atîtea efecte.- Păi da' curentu' electric nu e făcut de oameni? m-a întrebat el contrariat și oarecumva derutat de răspunsul meu.           Am mai borborosit eu ceva acolo, dar tot n-am putut da un răspuns mulțumitor, așa că ne-am reîntors la coasă și la împrăștiat brazde.              Pe la sfîrșit de noiembrie m-au sunat ai mei la gazda din Cluj, să mă anunțe că tînu' a picat la pat și că să vin musai acasă că nu știm cît o mai duce. După o tură scurtă pe la spitale prin Bistrița, a fost adus la casa pe care o construise în sat, lîngă casa părinților mei. Eu nu-l văzusem bolind niciodată, doar bombănind despre cei care bolesc din tătă nimica sau care nu se scoală devreme să tragă înapoi la vaci. Tata m-a pus repede în temă:- Dacă te întreabă de alegeri, de Băsescu și cum pare să tragă lumea la vot în Cluj, zi-i că-s toți cu Băsescu, să fie liniștit.            Pe Iliescu îl votase doar în 90, apoi a fost tot cu Țapu' pînă la decepția din 2000, cînd, asemeni marii majorități a co-județenilor săi, a votat cu Vadim. Pînă ce s-a stins a ținut pe perete în casă un poster cu Emil Constantinescu de la alegerile din 96. Cînd am intrat în camera unde zăcea el într-un pat, s-a ridicat să mă pupe, iar după ce m-a întrebat cum e pe la Cluj, cum e cu ungurii, dacă sunt mulți, m-a întrebat cam cu cine trag studenții? Și-atunci i-am vorbit vreo zece minute despre cît de multă susținere are Băsescu în rîndul studențimii, despre cum toți trag cu el și caută să convingă oamenii să-i dea jos pe pesediști și să aducă dreptatea și adevărul la putere, că țara mare nevoie are de așa ceva. Părea mai liniștit. Am vorbit puțin, era obosit, nu se putea concentra și după o vreme delira. Tata dormea cu el în cameră și se îngrijea să aibă tot ce-i trebuie, căuta să-l liniștească. A cerut să vină popa Sărmaș să-l spovedească, ne-vrînd să accepte să vadă alt preot decît pe cel cu care povestise și băuse de atîtea ori. L-a spovedit Sărmaș de vreo două ori, iar după vreo săptămînă, două de zăcut la pat, s-a stins într-o noapte. Tata, fiind lîngă el în acele momente și auzindu-i ultimele vorbe ce i-au însoțit iertăciunea, ne-a povestit cum s-a ridicat în fund în pat în întunericul nopții și cum a zis. „No, eu scobor la Petrea să-mi cînte!” Și scoborît a fost, la Petrea ce zicea din zongoră și gură în formația Frații Petreuș și murise cu cîțiva ani înainte. A murit între cele două tururi ale alegerilor prezidențiale și n-a mai apucat să se bucure de victoria lui Băsescu și nici să vadă dreptatea și adevărul instaurate sub lunga domnie a acestuia.





05. Omul Nou Ardelean - May 24, 2018 5:31:00 PM
p { margin-bottom: 0.1in; line-height: 120%; }a:link { }

p { margin-bottom: 0.1in; line-height: 120%; }a:link { }

De ce transilvănismul e o ideologie la fel de toxică și de penibilă precum naționalismul pe care, cică, îl combate în numele unei solidarități supranaționale și multiculturale? Sau în ce constă superioritatea Omului Nou Ardelean?
        Am avut o perioadă în care am cochetat cu ideile transilvaniste, ca formă de contracarare a funarismului și naționalismului de hazna ce scotea din sărite orice om de bun-simț. Îmi cădea bine ideea de asumare a diferențelor regionale și locale existente (însă nu în termeni de superioritate) și a bogăției culturale presupuse de secole de conviețuire multietnică și multiconfesională. Am citit texte faine scrise de transilvaniști de ieri și de azi, am purtat discuții din care am aflat multe despre Transilvania și popoarele sale și în continuare urmăresc cu drag poveștile multor oameni și rămîn un suporter al diversității, multiculturalismului, csardașului și mă scot din sărite răsuflatele povești naționaliste despre neamuri și misiunile lor. Însă, deși am trecut cu vederea și le-am luat drept scăpări, derapaje izolate sau gafe omenești, nu am cum să nu sesizez continua proliferare în rîndul multor adepți ai transilvanismului a clișeelor despre superioritatea ardeleanului și disprețul grosolan, duhnind a rasism, față de locuitorii celorlalte regiuni și, desigur, față de romi, fie ei ardeleni sau din alte locuri. La unii, într-atît li se umflă hezașul de flatulațiile superiorității, încît, conviși că sunt exemplare de elită a faunei civilizate, o iau pe arătură în buna tradiție a disprețului nobiliar față de iobăgime, deși, după vorbă, după port, realizezi degrabă că noblețea și civilizația din vîrful cărora pretind că vorbesc, e doar un munte de căcat rasist înălțat la umbra celui mai grosolan șovinism.
         Nu, nu e un accident. Comentarii precum cele de mai jos mi-e dat să văd periodic, adunînd grămezi de likeuri în exerciții colective de masturbare publică a unora dintre cei care se cred superiori suboamenilor din alte colțuri ale țării. Omul alb sau albit din Cluj, Mediaș, Odorheiul Secuiesc sau Arad, e revoltat de invazia raselor inferioare și a sărăntocilor lipsiți de prestigiu, e suporter al supraomului instalat la Cotroceni și e convins că lui îi merge prost din cauza că e nevoit să împartă țara cu primitivii, hoții și puturoșii din regiunile care au aparținut altor imperii decît cel născător de civilizație Central-Europeană. Îi plac multe și vorbește mult despre muncă, cinste, hărnicie, ordine, responsabilitate etc. Dar nu vă mai plicitisesc cu enumerarea cunoscutelor clișee din care-și articulează imaginea de sine acești echivalenți ardeleni ai dacopaților, ci vă las să vă bucurați de lectura cîtorva comentarii dintr-o discuție purtată cu cîteva astfel de personaje.

„Johanis dacă era hoț și șmecher,la ora actuală trebuia să stăpânească cel puțin jumătate din Sibiu.Poi nu v-ar fi rușine la mulți dintre voi,v-a adus Ceaușescu cu camioanele din te miri ce fundătură cu căcătoare din doi pari în fundul grădinii,v-a mutat în apartamente de bloc sau în casele naționalizate de ați crezut că veceul e fântână și că pereții au izvoare,de coborați în fața blocului să vă căcați iar acum vă dați mari critici și cunoscători,după ce ați prins gustul civilizației.”
„eu nu te cunosc personal,nici nu vreau dar ceea ce spui ca Johannis este tigan de sibiu dai dovada de ...nu vreau sa te jignesc. Tigani aveti voi la timisoara,gunoaie si olteni .Stati cu ei. Te faci de ras omule.”
„Toti acei care contesta averea lui Iohannis , nu stie ce inseamna spiritul unui Ardelean cinstit si harnic ... pentru ca ei asteapta sa le vina totul de pomana "ca sunt mandrii Romani" In Transilvania viitorului are loc numai oameni harnici care gandesc si vibrează de emotie atat pentru trecutul , precum si viitorul nostru multietnic ! Trăiască Transilvania sănătoasă !”
„Are dreptate! Ghinion pentru toți puturoșii și invidioșii! Toți vor moca!!!” (cu referire la cunoscutul răspuns prezidențial la întrebarea de ce nu au și alți profesori 6 case)
Dacă cineva reușește să priceapă în ce constă superioritatea unor astfel de fanatici, îl/o rog să-mi dea de știre. Pînă atunci, nu pot să zic decît că între efuziunile naționaliștilor și cele ale acestui tip de transilvăniști e doar o diferență de întindere geografică a teritoriului pe care-l venerează pînă la cretinizare.

06. Vasile din deal - Mar 3, 2018 11:11:00 AM
p { margin-bottom: 0.1in; direction: ltr; color: rgb(0, 0, 10); line-height: 120%; text-align: left; }p.western { font-family: "Liberation Serif",serif; font-size: 12pt; }p.cjk { font-family: "WenQuanYi Micro Hei"; font-size: 12pt; }p.ctl { font-family: "Lohit Devanagari"; font-size: 12pt; }
 În casa copilăriei (2017) @Ana-Maria MurgPe Vasile din deal l-am văzut întîia oară cînd eram în școala generală. Cobora pe vale, tîrîndu-și opincile prin colbul drumului, urmat de o ceată de cîini mărioci, cîteva găteje pe care le trăgea după el și un damf puternic de jeg, oaie, balegă și brînză. Avea o barbă mare, murdară, straie îmbîcsite și unsuroase și parcă prea multe pentru miezul verii. Nu dădea bună ziua, nu zicea nimc, doar cobora pe vale trăgîndu-și gătejele și urmat alene de cîinii săi, de asemenea tăcuți. Eram călare pe poarta de la drum, cu arcul cu săgeți în spate, un clop de pădurar uzat pe cap și cu niște bascheți rablagiți în picioare, pîndind la trecători și adulmecînd ceva potențial de aventură. Pe cînd făcea Vasile din deal cale întoarsă din sat, deja ne aciuiasem un grupuleț de puștani obraznici și gălăgioși în fața porții. Ne-am ținut după el debitînd fel de fel de prostii și obrăznicii, în același timp minunîndu-ne de așa arătare și de totala sa impasibilitate. Parcă nici nu eram acolo și nici cîinii ce formau cortegiul său nu schițau mare lucru în materie de mîrîială, deși vreo cîțiva erau ditamai dihăniile. Vasile a urcat liniștit la deal și s-a pierdut în pădure, pe Costișăta, în timp ce noi, plozii de pe vale setoși de aventuri și trăznăi, ne-am întors la treburile noastre, parcă încă derutați de întîlnirea cu așa făptură.           La ceva vreme după, nu mai țin minte exact cînd, petrecînd cîteva săptămîni din vacanța de vară la tînu' Lazăr „în cîmp”, adică în partea de sus a Văii lui Stan, unde nu se putea ajunge cu mașina și unde electricitatea a ajuns doar prin 1996, am avut ocazia să-l reîntîlnesc pe Vasile din deal. La o vacă îi venise de taur și trebuia dusă la montă, iar pe vale, prin vecini, nu mai ținea nimeni taur. Era mare bătaie de cap cu asta. Dacă locuiai jos în sat, te mai descurcai cu veterinarul, că venea și o monta artificial, dar sus, la deal, dura mai mult și pentru vacă nu mai era bine. Toată ziulica le călărea pe suratele ei, de erau îngrozite de așa apetit și apucături. Plus că, atunci cînd mergeai după ele să le aduci la halău pentru adăpare și la mulsoare, dacă nu erai pe fază, te puteai pomeni cu ditamai animalul pornit să se urce pe tine ca să-și satisfacă pornirile... animalice. Și tînu' Lazăr știa că Vasile din deal avea, acolo în Obcină, către rebrișoreni, taur bun și că, mai nou, multă lume mergea la el ca să le fie gonite vacile. În dimineața aia, după papa cu cîrnaț și coleșă pe care ne-a pus-o pe masă la dejun, mama Sîie s-a pus pe frămîntat aluat pentru pită de casă și plăcinte. A făcut o covată întreagă de plăcinte cu brînză și mărar dintre care vreo cîteva le-o pus într-o traistă și lîngă ele a mai pus una, alta, ba un pic de slănină, niște ceapă verde și o sticlă de jinars. Cum tînu' mi-o zis de cu seară că trebuie să ducem vaca la taur, la Vasile din deal, mă gîndeam că ne pregătește merinde, că ne așteaptă drum lung. Pentru mine traseul era total nou. Stînd pe treptele de piatră ale casei, cu o seară înainte, în timp ce eu ciopleam niște săgeți dintr-o săgeată, iar tînu' sorbea un pahar de jinars îndoit cu apă, mi-a arătat cam unde ar fi de mers în ziua următoare. În afară de o pădure deasă ce acoperea dealul ce ne despărțea de rebrișoreni, urcînd către vîrful Măgurii, nu am văzut mare lucru, dar bănuiam că există potențial de aventură.
        M-așteptasem să luăm calul cu noi, cum era de alte dăți, dar n-a fost așa. Am luat de lanț vaca și-am pornit, traversând imașul ce se întindea prin fața casei, către drumul ce urca spre fundul Văii lui Stan, spre a o lua apoi pe Piciorul Căprioarei înspre Obcină. Cu vaca de lanț, deși tînu' îmi depăna tot felul de povești despre Vasile ăsta și cum trăiește el singur, într-un buncăr, sus în deal și cum vorbește el cu animalele lui, drumul nu era la fel de savuros ca atunci cînd îl parcurgeam călare pe cal, cu sau fără tarniță, imaginîndu-mă vreun personaj din prozele lui Karl May sau ceva haiduc băștinaș. Ne-am oprit la fîntînă la tușa Măricică, să ne luăm niște apă cu noi și-apoi am continuat drumul, cu vaca mungind în soarele după amiezii, pînă ce-am trecut de casele lui Macavei și Ciliboie, ultimele case de pe vale. De-acolo calea era mai neumblaăt, semănînd mai mult a potecă sau a drum de tras lemne și adus fînd, decît a drum pe care se circulă zilnic. Pădurea devenea tot mai deasă și mai răcoroasă iar drumul tot mai îngust și mai acoperit de frunze. Mintea mea crudă și nutrită cu fel de fel de povești și lecturi imagina tot felul de pericole și amenințări găzduite în așa pădure și acompaniind așa traseu, dar aveam să ajung după vreo juma de oră, o oră la luminiș, fără să observ cel mai mic semn care să-mi confirme scenariile. Ieșisem din pădure și aveam în față o coastă înverzită, în vîrful căreia lătrau și se agitau cîțiva cîini. Noi tot urcam cu vaca și tînu' îmi spunea să nu-mi fac griji, „că cîinii numa' bat, nu mușcă”. Eu, oricum, aveam pregătit arcul, deci nu mi-era chiar atît de frică. Cînd am ajus în vîrful dealului, pe un fel de platou, am dat peste vacile, oile și cîinii lui Vasile. Mai erau și alte turme de oi și vaci prin preajmă, ale unor rebrișoreni, dar ale lui Vasile erau cele mai numeroase. Câinii lătrau și tot dădeau tîrcoale în jurul nostru, în timp ce vaca se pornise să îngîne un muget de parcă știa că de undeva trebuie să i se ivească alesul pentru această rundă de amor aducător de viței. Înspre măgură se vedea un sălaș ridicat din lemne și crengi și eu mă tot minunam că nu văd casa lui Vasile. Aveam să aflu de la tînu' că nu are casă aici, că are o colibă, dar nu cum aveam noi la Obrejă și unde dormeam cînd urcam cu vacile la pășunat otava, la sfîrșitul verii. Ci un fel de bordei, de buncăr, săpat pe jumătate în pămînt și cu ceva deasupra. Însă el doarme mai mult cu animalele, mai ales cînd e rece. Doarme între ele, de aia pute așa de tare, că miroase ca ele.         După o vreme avea să apară și Vasile, secondat de cîțiva dulăi flocoși și pașnici. Tînu' s-a apropiat de el, i-a explicat care-i faza cu vaca și de ce am bătut drumul pînă acolo. Vasile a mormăit ceva de neînțeles pentru mine și-apoi s-a dus să slobozească taurul. Eram foarte curios să văd futaiul vacilor. Nu că nu mai văzusem, dar aveam senzația că ăsta o să fie diferit, fără a știi în ce sens ar putea fi diferit. Desigur, asta din cauza lui Vasile, că-n rest n-aveam mari așteptări cînd duceam vaca la taur la ceva vecini de pe vale. Știam că taurul o încalecă și-n cîteva minute treaba-i gata și vaca se domolește. Așa a fost și acum, adică nicio scofală. După goană, urma plata. Tînu' a scos din traistă niște plăcinte, ceva jinars și niște bani. Nici nu știu cîți erau, că oricum nu mă preocupau tarifele. Însă Vasile a dat categoric din mînă, respingînd banii, fără să se uite măcar despre ce sumă era vorba. A întins mîinile sale crăpate și pline de balegă către traista deschisă în fața lui, a luat plăcintele și jinarsul, toate plăcintele, și-apoi dus a fost către animalele sale.          Mie mi s-a făcut foame brusc cînd am realizat că am rămas fără plăcinte. Știam că mai este ceva slănină, ceapă și brînză prin traistă, dar nu mă entuziasmau la fel de tare. Deja eram mai agitat decît fusese vaca la urcușul către taur. Noroc că la coborîre drumul a mers mult mai ușor, iar după ce am ajuns la primele case, m-am pomenit cu o plăcintă cu dulceață căpătată din vecini. Pe Valea lui Stan (2017) @Ana-Maria Murg         Vasile mi-a rămas în minte, deși nu l-am mai văzut de atunci. Mi-era greu să pricep cum poate trăi cineva așa, între animale, pe coclauri și la vreme de frig îngropat pe jumătate în pămînt. Era mizerabil, flocos și tăcut, ceea ce mă contraria extrem de tare și mă făcea să-l asociez cu profeții sau misticii despre care citisem în Biblie sau alte cărți. Doar că el nu predica nimic și nici nu căuta să vorbească cu lumea. Își vedea de ale lui și nici nu înțelegeam de ce face toate astea, de ce are grijă de atîtea animale și de ce s-a retras el în vîrful dealului, la poalele Măgurii. Mai tîrziu, prin facultate, cînd am văzut în Sibiriada lui Andrei Konchalovsky bătrînul pus pe doborît copaci în pădurile siberiene și aparițiile lui Moș Veșnic, mi-am adus aminte de Vasile, straniul personaj cu apariție pasageră în vremea copilăriei mele. Pe la sfîrșit de liceu, aveam să aflu că Vasile din deal a murit într-un incendiu în Coșbuc. Avea acolo o casă, unde locuia ceva fiu de-al său și unde mai cobora iarna. Era rupt de familia sa dar mai trăgea pe acolo, cîteodată. A murit ars de viu într-un grajd cu animale din preajma casei. Adormise acolo, cu lămpașul aprins, probabil beat. S-a aprins grajdul și a ars acolo împreună cu animalele pe care n-a apucat să le slobozească afară din infern. Umbla vorba că i-au mai găsit doar ceva cataramă și părți metalice din cureaua lată de piele ce o purta la brîu.
07. Lentile cinematografice și lentile istorice: Dunkirk și The Darkest Hour - Feb 11, 2018 12:04:00 PM
Atenție, spoilere!
    Dunkirk (r. Christopher Nolan) și The Darkest Hour (r. Joe Wright) tratează ambele aceleași evenimente dramatice din mai-iunie 1940 - anume aproape miraculoasa evacuare a militarilor britanici și francezi de la Dunkirk - și ambele au ieșit anul trecut pe marele ecran. Însă în ciuda asemănărilor, paralelelor și sincronizărilor tematice și cronologice, cele două filme sunt două specii complet diferite. Și nu mă refer doar la diferențele formale: unul privește evacuarea propriu-zisă, celălalt receptarea ei acasă; unul este o dramă colectivă, celălalt o dramă individuală, un studiu de personaj; unul este cinematic, celălalt este teatral, etc. Ci mă refer la felul cum aleg creatorii lor să se raporteze la istorie. Iar aici, iarăși, nu vorbesc despre redarea fidelă a evenimentelor istorice, căci ambele filme au pretenții dramatice pe care le realizează din plin, deci își asumă anumite libertăți cu privire la situațiile și personajele lor, care nu se potrivesc pe de-a-ntregul cu cursul evenimentelor așa cum au fost ele înregistrate de istorici și documente (pentru curioși, ambele sunt confruntate cu ‘adevărul istoric’ aici și aici). Mai degrabă, ceea ce le plasează în opoziție unul față de celălalt este angajamentul celor două filme față de una sau cealaltă dintre perspectivele istoriografice dominante:  istoria văzută de jos sau istoria prin cei mici, cum i-ar fi plăcut lui Iorga să spună, și istoria văzută de sus sau, dacă vreți, istoria prin cei mari.    The Darkest Hour, mai convențional din punct de vedere cinematografic decât contenderul său, este totodată și cel mai convențional dintre cele două filme în ceea ce presupune vederile sale istorice. Redând întreaga poveste a intrării Marii Britanii în război aproape exclusiv prin ochii lui Winston Churchill (jucat de Gary Oldman), filmul este automat și promotorul istoriei prin cei mari. Istoria prin cei mari nu este nimic altceva decât maniera obișnuită în care am fost cu toții acomodați să deslușim trecutul, anume istoria ca rezultat al voinței personalităților extraordinare, a oamenilor mari sau, mai corect, a marilor bărbați, căci adesea istoria văzută prin aceste lentile nu este o treabă de lăsat pe mâna femeilor, nici măcar pe cea a femeilor cu adevărat extraordinare. The Darkest Hour se încadrează cu succes în acest soi de narativă istorică, prezentându-ni-l pe Winston Churchill  ca pe candidatul cel mai puțin probabil la funcția de prim-ministru, un pion în jocurile politice elaborate ale Conservatorilor, un individ privit cu neîncredere de egalii săi și de către majestatea sa, George VI, dar care reușește, în ciuda opoziției, să ia decizia istorică ‘corectă’ și să nu cedeze presiunilor de a încheia o rușinoasă pace cu Hitler. Între isprăvile sale extraordinare și ‘corecte’ se numără cererea plină de patriotism cinic adresată garnizoanei britanice din Calais de a se sacrifica în fața inamicului pentru a-l putea ține la distanță de Dunkirk, unde se punea la cale evacuarea a peste 400.000 de militari; sau o alta, la fel de cinică, de a mobiliza flota civilă să participe la îmbarcarea soldaților asediați și a o expune astfel focului inamic. Toate aceste decizii le par prostești și impulsive colegilor săi de guvernare și ministerului de război, iar filmul nu se ferește să le prezinte ca atare, sau chiar să ni-l arate pe Churchill în momente de dubiu și slăbiciune. Însă toate acestea nu fac decât să-i ranforseze aura extraordinară, chiar providențială, deciziile sale, oricât de pripite, impulsive și riscante, fiind în cele din urmă cele ‘corecte’ din punct de vedere istoric. Și nu doar avantajul retrospectivei istorice pe care o presupune un asemenea film îl îndreptățește pe Churchill în fața istoriei, ci și faptul că este singurul om politic din Regat care întruchipează voința populară. Scena din metrou, în care primul ministru sondează opinia publică ca să afle că și aceasta, la fel ca el, nu vrea să cedeze în fața naziștilor, pe cât de neconvingătoare din punct de vedere istoric (populația era destul de împărțită în 1940 în ceea ce privește efortul de război; vezi link-ul de mai sus), este pe atât de eficientă ca mecanism hagiografic, căci ni-l arată pe lider în acord cu poporul său. Sau, mă rog, în cazul perspectivei istorice abordate de The Darkest Hour, pe popor în acord cu liderul său.    Dunkirk-ul lui Christopher Nolan este tocmai la antipodul lui Darkest Hour. Alegând să prezinte istoria evacuării din 1940 de la firul ierbii sau, mai bine spus, de la firul de nisip al plajei de la Dunkirk, filmul este poate una dintre cele mai izbutite zugrăviri cinematografice a istoriei așa cum se vede ea prin ochii celor mulți și mărunți. Cu excepția comandantului Bolton (jucat de Kenneth Branagh), elitele sunt practic absente de pe ecran și parcă absente din întreaga derulare a evenimentelor. Ce vedem adesea nu sunt sacrificiile eroice comandate cu cinism responsabil de către politicienii de peste canal, ci grupuri confuze și dezordonate de soldați care caută cu disperare să scape de focul inamic, pe puntea oricăreia dintre ambarcațiunile trimise în ajutor. Ce vedem e fața războiului acolo unde se întâmplă el, și nu portretul schematic și rece al acestuia pe care-l desenează elitele în camera consiliului de război, mimând îngrijorarea.     Momentele de eroism nu lipsesc, bineînțeles, cum e de pildă cazul sacrificiului pilotului Farrier (Tom Hardy) sau avântul dezinteresat al flotei civile. Însă când ne sunt prezentate, aceste momente nu ne apar ca izbânzi patriotice comandate de către elita politică britanică, ci mai degrabă ca acte voluntare, roade al unor autentice sentimente de camaraderie și spirit comunitar. Ceea ce nu exclude reversul medaliei pe care-l presupune mai întotdeauna experiența războiului, anume călcarea principiilor de orice fel când miza e însăși supraviețuirea, cum e de pildă cazul ofițerului suferind de șoc post-traumatic (Cillian Murphy), salvat de o ambarcațiune civilă care se îndrepta spre Dunkirk, și care încearcă, cu consecința tragică a provocării morții accidentale a unui civil, s-o întoarcă către Marea Britanie, negândindu-se la soarta tovarășilor săi rămași abandonați pe plajă.     Și tocmai fiindcă are îndrăzneala de a prezenta experiența războiului în imediatul și imprevizibilul ei, așa cum a fost trăită, probabil, de către participanții direcți, iar nu filtrată prin lentilele unor elite distante și cinice, face din Dunkirk o mult mai reușită realizare cinematografică decât The Darkest Hour. Și nicăieri nu se poate vedea mai bine acest lucru decât în scena de la finalul filmului, când istoria celor mari se întâlnește cu istoria celor mici. Ajunși într-un sfârșit pe insula mamă, doi militari cu care ne-am obișnuit pe tot parcursul acțiunii, citesc vestea evacuării lor într-o gazetă proaspăt ieșită de sub tipar. Așteptându-se la oprobriul public pentru rușinoasa lor fugă peste canal din fața avansului inamic, cei doi află cu stupoare că de fapt au fost parte a uneia dintre cele mai eroice isprăvi militare din istoria Marii Britanii. Citind faimosul discurs al lui Winston Churchill („We shall fight on the beaches, we shall fight on the landing grounds...”), fără dicția și dramatismul primului ministru, fața soldatului schițează mai degrabă o privire uluită decât una victorioasă, pe care o aruncă apoi camaradului său, ca și cum nu i-ar veni a crede ce aude. Fără știința lor, a soldaților, în camerele slab luminate ale consiliului de război, în timp ce evacuarea se derula, mașinăria de propagandă a elitelor politice a lucrat de zor la răstălmăcirea și ‘corectarea’ istoriei. Ceea ce ar fi trebuit să fie un dezastru militar de mari proporții, a fost întors peste noapte într-o victorie răsunătoare, totul cu scopul de a putea arunca în continuare alți și aceeași tineri în vâltoarea războiului care abia începea.    În mod evident, elitele politice au luat decizia ‘corectă’ din punct de vedere istoric, un armistițiu cu Hitler, deși o posibilitate în epocă, apărând astăzi ca unul dintre cele mai sinistre exerciții de istorie contrafactuală. Apoi, evacuarea miraculoasă de la Dunkirk, cu toate mașinațiile propagandistice ale elitelor, a fost fără îndoială „minciuna” necesară argumentării politice a continuării efortului de război împotriva naziștilor. Asta nu scuză însă felul în care cinema-ul se raportează la război, fie el și onorabilul război împotriva dominației celui de-al Treilea Reich. Căci dacă un film de război nu e în același timp și un film anti-război, atunci nu e decât o evidentă piesă de propagandă. Dunkirk reușește în a fi un film anti-război în cel mai subtil mod, pe când The Darkest Hour, cu narativa lui glorioasă, eșuează zgomotos. The Darkest Hour ne arată cu mândrie elitistă că istoria e înfăptuită de cei mari. Dunkirk ne spune însă că cei mici sunt cei care o suferă.
08. Punk Was Not Dead: Aventuri de Coteț - Jan 20, 2018 12:14:00 AM
p { margin-bottom: 0.1in; line-height: 120%; }
Prin anii nouăzeci, cînd copilăream pe la Telciu și-mi plimbam cizmele prin slotăraia de pe Valea lui Stan și Zugău, nu prea aveam habar că sunt/urmează să devin un om recent, cu atît mai mult în momentele extrem de enervante cînd mă trezeau ai mei înainte de 8, ca să duc vacile pe imașul de deasupra gării. Mai grav, habar n-aveam că o să devin punk înainte de a avea buletin și că voi realiza contribuția pe care am adus-o eu muzicii, culturii și idealului punk, doar în anii facultății, cînd eram deja plecat de multă vreme dintre dealuri și balegi. Îmi plimbam prin colb și slotăraie nu doar cizmele sau bascheții, în funcție de sezon, ci și ignoranța și entuziasmul hrănit, în primul rînd de TV-ul nostru Olt, alb negru, de pe măsuța cu mileu. Și asta se întîmpla vara, cînd la ora aia abia începeau să se încingă corturile prin Vama Veche și prelatele teraselor de pe litoralul de unde ne transmiteau seara emisiuni despre cum se distrează lumea și cum se trăiește viața din plin. Uneori mă holbam, dospind de invidie și frustrare, la astfel de transmisiuni, cu multă spumă, jocuri de lumini, țîțe și șolduri aproape dezgolite și cîte alte cele din repertoriul entartainmentului văratic, înainte să adorm cu gîndul la brazdele, coasa sau pologul din ziua următoare. În sat, pînă în anii liceului, singura distracție seara era adunatul la barieră, pe o porțiune de verdeață dintre calea ferată, valea lui Stan și stîncile din spate, de unde începea dealul lui Hondrari. Oricît de rupt aș fi fost după diferitele munci ale zilei, seara, băgam cu saț un episod din Sunset Beachși-apoi mergeam la barieră, să facem foc, să prăjim mălai în lapte și să combinăm gagicile venite la lelea Lucreță a lui Hondrari. Am fost îndrăgostit, pe rînd și simultan, de toate cele 4 bistrițence care veneau vara la bunici, la țară, pe vale la noi. Pe trei dintre ele am reușit să le și pup și să le țin de mînă. Pe una chiar am pupat-o cu limba mai tîrziu, în liceu. Apoi, cum era firesc, s-au îndrăgostit de alții, tot de pe vale sau de pe alte ulicioare, ceea ce am făcut și eu, expandîndu-mi în primă fază orizontul emoțional pînă la cealaltă barieră și cabină CFR (vreo 3-400 de metri), de pe ulița gării. Iar apoi, purtat de patima iubirii și a datului din gură, am luat cu asalt ulicioara bisericii, Telcișorul, pînă am ieșit din sat. Dar asta-i altă poveste.        Aveam trei tovarăși principali cu care îmi făceam veacul pe vale și pe coclauri: Vasi Ganea, Gigi de la Cluj și Popovski, ultimul mai rar, că stătea tot mai mult pe la ai lui, la Ploiești. Pînă să vină anii tulburi ai liceului, cu toate chinurile, frămîntările și căutările adolescenței, îmbibate în golănii și disperarea de a fi băgat în seamă, o ardeam mai mult cu Vasi, care locuia cîteva case mai în jos și care era mai tînăr cu doi ani decît mine. Eu eram, de regulă, ăla cu ideile și inițiativele, iar Vasi mă ajuta să le concretizez. Am avut multe inițiative, majoritate avînd de-a face cu domeniul construcțiilor de colibe, în copac și nu numai, pe atunci fiind foarte la modă pe valea noastră. Nu mai țin minte cîte colibe am ridicat și cîte cuiburi de crengi suspendate pe crăci de arini sau carpen. Dar nu prea impresionai gagicile orășence cu astfel de inițiative, așa că, prin clasa a 7-a am ridicat ștacheta. Mi-am propus, împreună cu Vasi, să facem o mașină de lemn, avînd la bază mecanismul unei biciclete, la care să putem pedala amîndoi, simultan sau pe rînd, ca să putem să le scoatem la plimbare pe fete, la vară, cînd urmau să vină. Am desenat vreo cîteva schițe, am discutat ore întregi, chiar am făcut un fel de contract, visînd că o să facem și ceva biștari dintr-un fel de taximetrie bizară pe vale în sus și în jos, iar în acel contract, fiind mai mare și avînd încă de pe atunci porniri manageriale și antreprenoriale ieșite din comun, am specificat clar că eu am 51% din acțiuni/drepturi de proprietate asupra viitorului atelaj și a banilor rezultați din taximetrie și cărăușie. Plus că urma să fie construită la mine, în magazia de lîngă șură. Cadrul de bicicletă, din cîte îmi amintesc, urma să-l pună la dispoziție Vasi, că era un pic mai avut. Iar eu urma să procur ceva scîndură de pe lîngă casă. În afară de cîteva ore de discuții, schițe, proiecții fantasmagorice și negocieri, n-a ieșit nimic din toată treaba. Nici măcar nu ne-am mînjit pe mâini și brațe cu ceva ulei și vaselină, ca să dea bine la anturaj. Abilitățile inginerești erau atu-ul fratelui meu, eu fiind cel cu apucături de artist, după cum aveam să constat, în repetate rînduri, pînă prin facultate, cînd mi-a trecut.
     Și vara stătea să vină, cu tot cu muzele noastre, iar de pe strada principală, pe scurtătura din Macojiță, pe lîngă cimitir, venea la vrăjeală și combinat Dani (Simion) a lui tanti Dana de la aprozar. Mă-sa avea pe-atunci magazin en gros. El avea bicicletă șmecheră și începuse să dea ture, sfidător, pe lîngă barieră, pe la poarta casei lor. Știam că e o chestiune de timp pînă ne va sufla fetele. Ceea ce s-a și întîmplat, deși a avut ceva de furcă cu noi și, într-un final, a trebuit să se pună bine, cumva pe lîngă noi. Mai ales că mă-sa avea magazin en gros. Dar în vara aia am dat lovitura în alt plan. Mi-am găsit și consumat una dintre vocații.        Nu ne-a ieșit cu mașina-bicicletă, așa că am pus de o scurtă și explozivă carieră muzicală. Aveam în podul casei, nu știu de unde, cîteva șindrili de lemn. Le-am cioplit în formă de chitară. Am bătut cîteva cuiuțe în ele, am întins vreo 8 elastice din alea de legat borcanele sau fișicurile cu bani și am rezolvat, nu fără bătăi de cap, de două chitări. De zdrăngănit, zdrăngăneau ele ceva, acolo, oricum niciunul nu știam să cîntăm la vreun instrument și nu ne era prea clar ce înseamnă un acord, o octavă sau un grif. Cu tobele a fost un pic mai simplu, iar alea, deși improvizate din cutii de carton de la magazinul mamei mele sau de la alte magazine din sat, la care se adăugau cîteva fedeauă de oale sparte și ligheane de plastic, chiar sunau a tobe și ne permiteau să legăm un fel de ritm. Tobele erau treaba lui Vasi, eu fiind cu chitara, vocea și compoziția (versuri+linie melodică). La cealaltă chitară, l-am cooptat degrabă, cum începuse vacanța, pe Florin de la Bistrița, venit pe Zugău, la lelea Doce. Ca vîrstă, era între noi, ca nivel muzical la fel, adică semi-afon dar foarte entuziast și suficient de plictisit încît să se bage în așa ceva.     Știe oricine care a avut de-a face cu industria muzicală, cu vreun fel de trupă, mai ales cînd e vorba de rock, că începuturile sunt foarte dificile, că există multe provocări și opreliști. E nevoie de studio, de sală de repetiții etc. Și cum hărmălaia urma să fie semnificativă, nu puteai găzdui așa ambiții muzicale în orice spațiu. Norocul a venit tot dinspre Vasi, toboșarul nostru. Ai lui aveau peste apă de casa lor un șopru mare și niște cotețe pentru porci și găini. Dar în ultima vreme, cum nu prea se mai renta să crești porcii de mici, cumpărau godalăi doar toamna, așa că al lor coteț stătea neocupat toată vara. Prin urmare, ne-am decis să ne instalăm acolo cu sculele, mai ales că era destul de curat și relativ spațios. Și nu puțea mai deloc, că era mereu deschis. Înăutru era și o ladă de lemn, probabil pentru tărîțe sau mălai, așa că aveam unde ne depozita sculele cît nu eram acolo. Primul lucru, înainte să demarăm rockăreala, a fost să ne dăm un nume. Și aici, după negocieri și impuneri, am găsit un nume care să ne mulțumească pe toți. Adică pe mine și Vasi, că Florin n-avea nicio treabă și nici nu prea era cu rock-ul. Amîndoi eram fani The Kelly Family, că-i tot auzeam pe la radio îngînînd fel de fel de hituri. Așa că am pornit cumva de aici. Apoi, el o dădea mai mult, datorită unchiului său consumator de metale grele și foarte grele, cu Slayer, Manowar, Sepultura etc. Eu, băiat finuț și sensibil, crescut la umbra lui Maria Ciobanu, Tămaș, Pomohaci, Dr. Alban, DJ Bobo și Bon Jovi, eram într-o fază de fascinație profundă și ininteligibilă față de Omul cu Șobolani și Blink 182, iar la celălalt capăt, Brian Adams și ... Bon Jovi. Preferințe care, după cum era și firesc, s-au regăsit din plin în sound-ul nostru. Dar, revenind la nume, după cum a și rămas scris cu vopsea pe lada de lemn din coteț, trupa a fost botezată The Fire Kiss. Suna bine. Și metal și glam, cu îngăduință pentru modul relativist în care sunt utilizate în mediul rural conceptele și terminologia de specialitate, putea suna chiar nițel punk. Însă, partea de punk urma să se rezolve prin titlul ales pentru primul album și unul dintre track-urile (din păcate, mai puțin populare) ale albumului.      Am început să fac repede piese. Ne aprovizionasem cu cutii de rezervă și furasem de la mama de la magazin ceva elastice pentru bani, în caz că ni se destramă chitările în timpul cîntărilor. Prima piesă, cum era de așteptat, a fost o baladă super leșinată și lacrimogenă: „Mai bine am să mor”. Un muget prelungit, cu bețe izbite leneș de carton și elastice ciupite de se auzeau mai mult unghile zgîriind șindrila, decît presupusa vibrație a corzilor. Dar compensam cu vocea și implicarea, încît aș fi putut să o cînt și fără instrumentație. Zici că eram la strană. cîntînd morțăște. Iar colegii de trupă, cînd nu se plictiseau acompaniindu-mi lălăiala lăcrămoasă, îngînau și ei cîte ceva pe lîngă mine, într-un efort colectiv de asumare a penibilului și ridicolului. Sufeream enorm pe atunci, ceva dramă emoțională mă mistuia cu furie, așa că mi-am transpus durerea și jindul într-un refren pe care și acum îl țin minte:„Mai bine am să mor,Decît să fiu pribeag,Să mă gîndesc mereu,La chipul tău cel drag”. Mare noroc că nu am rămas blocați în pasa asta leșinistă, că nu mai ieșea niciun album și niciun concert. Așa că am schimbat repede macazul. Nu mai știu exact ordinea, dar destul de repede a urmat și hitul nostru, foarte ritmic, aducînd nițel a Sarmalele Reci, și intitulat: „O viață de cîine”.Refrenul, de asemenea păstrat în minte (cu tot cu linia melodică, chiar dacă nu se poate auzi printre rînduri), sună cam așa:„O viață de cîine, o viață de cîine,O viață de cîine am dusHau, hau (backing vocals Vasi și Florin, printre tobe și chităraie)Cînd toți prietenii,În față mi-au spus,Că la minte-s mai redus” Habar n-am ce voiam să spun/transmit prin versurile astea, oarecumva involuntar auto-ironice, dar m-a prins ritmul și mi-au intrat în cap pentru totdeauna. Și nu doar mie. Piesa era catchy, bontăneala din tobe făcea ca zgrăpțatul șindrilelor cu elastic să nu conteze mai mult decît un fel de fond sonor, nu neapărat deranjant. Asta o cîntam cel mai des și aveam o mare problemă cu sculele. Elasticele, ca elasticele, că mai procuram, cîntam și cu cîte unul, două lipsă, dar cutiile de carton-tobe erau hărămnite degrabă de Vasi, adept al unui stil rapid, tributar trash-metal-ului, așa că nu de puține ori piesele se terminau mai devreme, începeam scandalul și mă trezeam nevoit să-i aplic cîte o corecție fizică sumară bateristului, pentru a-l lămuri că nu avem noi scule de așa metale și sălbăticii. Scandal, supărare, mergea în casă, pornea combina lui taică-su și băga Arisede la Sepultura sau Countdown to Extinction de la Megadeth, la volum ridicat, ca să-mi arate cum stă treabă. Avea casetele de la unchiul său și se lăuda cu ele. Slavă Domnului, într-un final au ajuns și, parțial, rămas la mine.        Revenind, problema asta o rezolvam prin discuții calme și ture date pe la magazinele din sat. Sau colectînd ligheane și oale aruncate pe apă. Deja ne știau doamnele de pe la magazinele din centru și nu pricepeau ce facem noi cu atîta amar de cutii. După ce ne-am făcut provizii serioase, ne-am apucat iar de compus și repetat. Era mai greu pînă ne porneam și ne legam cumva zgomotele, că apoi eu începeam să urlu suficient de tare, coerent și melodic, încît să las impresia că știu ce fac, adică, că cânt. Ideile de piesă au început să vină mai ușor în momentul în care ne-am decis să înregistrăm un album. Eu am dat titlul albumului, iar Vasi a adus casetofonul cu care ne-am înregistrat. Nu mai știu care dintre noi a pus la bătaie o casetă, foarte probabil vreuna cu muzici populare, de-a bătrînilor noștri. Sau ceva Genius, 3rei Sud Est, AS20 de dată recentă. Însă, după ce eu am propus să numim albumul, realist și onest, „Aventuri de Coteț”, am purces la compus și înregistrat, imprimînd o direcție profund nu metal și punk compozițiilor noastre. Am început să băgăm și un fel de rap printre refrene, că vedeam că se poartă la TV. Și, fără prea multă dezbatere și strategie, ne-am trezit compunînd versuri autoironice, în care ne cîntam nu doar condiția de cîntăreți de coteț, ci și ocupațiile zilnice care ne restrîngeau masiv spațiul și timpul alocat hobby-urilor, pasiunilor și inclinaților. Piesa care avea să dea numele albumului, deși n-a avut priză la public, comparativ cu „O viață de cîine”, mi s-a părut cea mai solidă și inspirată compoziție. Îmi amintesc părți din versuri și tematica generală. Refrenul era simplu, foarte punk, cu vagi trimiteri către registrul grunge și trash metal. Strigam toți, pe alocuri cu grohăieli chinuite, rareori izbutite: Aventuri de cotețțț!! de vreo 3 ori. Și, în dosul urletelor, Vasi bătea tare din tobe, ba în cutii, ba în ligheane sau fedeauă, de tresăreau speriate babele care treceau pe drum, nepricepînd cine ce taie sau ce pățește în cotețul brigadirului. Compoziția începea cu un rap lejer, cu tematică domestică rurală. Trimițînd subtil la părțile de rap de la Coma și Vița de Vie, cu un discret accent șmecheresc de Puya, totalmente nereușit, piesa aborda frontal, fără menajamente și eufemisme, problema datului la porci, de la pregătitul hâlbelor - apă fiartă, coji de baraboi opăriți/baraboi fierți sau napci + harbuz (în funcție de sezon), tărîțe sau urzici opărite și alte bulihauă de prin grădini sau de pe marginea drumului - pînă la intratul matinal sau la ceas de seară, în habitatul lor. Surprindeam elegant efectul produs asupra lor de proximitatea găleții cu hîlbe, încăiereala de deasupra troacei din roată de tractor tăiată și intratul cu picioarele în mîncare, într-un gest impulsiv de sfidare a oricăror maniere și urme de pragmatism. Mirosul din coteț, adînc pătruns apoi în haine, adeseori combinat cu cel amoniacal de balegă și pișat bovin, alături de urmele de balegă sau găinaț multicolor lipite de talpa papucilor, erau de asemenea detalii importante în economia compoziției. Mai ales în partea unde vorbeam de zilele speciale, cînd te trimite mă-ta sau tac-tu să dai la porc, tocmai după ce te-ai puțulit și îmbrăcat frumos de ieșit în sat. Stress, nervi, frustrare și dispreț față de gustosul și anti-modernul animal din coteț, care-ți reamintește periodic cine ești și cam ce potențial ai. Rămîn la convingerea, împărtășită de altfel și de Vasile, că piesa a fost prea subtilă, prea peste duhul/trendul acelor veacuri, așa că nu e de mirare că nu a prins mai deloc. Că lumea abia a avut răbdare să o asculte pînă la capăt la primul și ultimul nostru concert. Sunt convins că azi am fi avut șansa unui succes mult mai amplu, și nu doar datorită mijloacelor media la care noi nu aveam acces atunci, ci, și pentru că există astăzi o plajă de consumatori de nișă suficient de excentrici încît să aprecieze/consume compozițiile noastre profund și habarnist experimentale.     Pomenitul concert s-a organizat când aveam deja vreo 5-6 piese. Le înregistrasem pe badoc și, la ascultare, cu puțin efort, puteai distinge printre boncăleli, cutii sparte în ritm de Igor Cavalera și ceva unghii trăgînd de zor de elastice și de suprafața aspră a unor șindrile, un fel de muzică greșit avangardistă și fără niciun fel de premeditare, conectată mai degrabă la Burzum (aveam să-l decopăr ulterior), Ligeti sau John Cage, decît la trupele pe care le emulam. Ceva era acolo, mai ales că avea o acustică bună cotețul și, avînd ușa larg deschisă, sunetele ce răzbăteau din gîtlejurile noastre (al meu, mai ales) șindrile, cartoane și ligheane, lăsau impresia de muzică trecătorilor, cu precădere celor tineri, care observaseră că noi avem un nou hobby, muzica și că-l practicăm din plin, cînd avem vreme. Plus că eu știam că am ceva voce și ureche muzicală, pentru că în paralel cu acest proiect muzical, colaboram duminica și în sărbători și la strana + corul bisericii din localitate. Vasi a venit cu ideea concertului, mai ales că veniseră și fetele de la barieră, mai era și Denisa venită la lelea Măricică a lui Ordace, plus încă vreo cîțiva/cîteva băștinași sau tot în vacanță. Am anunțat evenimentul, am pregătit două băncuțe de lemn în fața cotețului, din alea de șezut la pomene și priveghi. Apoi am taxat pe toată lumea cu ceva mărunțiș. Inclusiv pe sora mea și sora lui Florin. Vreo 500 de lei parcă, fiind, aproximativ, echivalentul a 3-5 lei acum. Și ne-am pus pe cîntat, copleșiți de emoții și trac. Cred că aveam vreo 10-15 persoane în public, ceea ce nu era deloc neglijabil, avînd în vedere prăbușirea sporului demografic între generația fratelui meu (cu 6 ani mai mare) și a mea/a lui Vasi. Am cîntat cu mult patos toate piesele, electrizînd publicul adunat în fața cotețului și ne-ținînd cont de faptul că deja de la primele hituri răgușisem pentru că, neavînd amplificare, trebuia să urlu ca să pot acoperi partea instrumentală.       Vremea a ținut cu noi, nu a plouat, nu a fost nici prea cald, așa că după ce am încheiat repertoriul, publicul a cerut încă o dată sau de 2 ori hitul nostru, „O viață de cîine”. Concertul a fost un succes relativ, umbrit, însă, de tensiunile apărute în band cînd s-a pus problema împărțelii banilor colectați din bilete. S-a lăsat cu ceartă, eu am părăsit formația și, în aceeași seară, mi-am vîndut chitara cu 2000 de lei lui Sorin de la Bistrița, verișor și însoțitor al fetelor de la barieră. Și am pus capăt carierei muzicale, în pofida unor încercări de împăcare venite dinspre Vasi. Sfada noastră nu a durat mult, dar am luat-o pe căi diferite, Eu m-am concentrat pe cariera de diac la biserică, luînd în calcul, sporadic, o posibilă carieră de preot, în paralel cu activitatea mea de prozator și jurnalist, activitate profund legată de statul la vaci, cînd n-aveam parteneri de năzbîtii și hobby-uri. El a intrat abrupt în biznis, dar eu nu i-am călcat vreodată pragul magazinului deschis cu banii de concert în cotețul unde cîndva compuneam și repetam cu trupa. Lada pe care scria stilizat, cum văzusem pe casete, The Fire Kiss, era acum taraba pe care își înșira el bomboanele, gumele, biscuții și mărunțișurile pe care le cumpăra de la magazinul mamei sau de la en gros-ul lui tanti Dana, pentru a le vinde cu un adaos comercial deloc neglijabil copiilor care voiau o versiune reală a jocului de-a magazinul. L-a ținut vreo 2 săptămîni, apoi s-a apucat de alte treburi, realizînd că, cel puțin pe Valea lui Stan, ideea de piață liberă e o iluzie grosolană.     Deși, urmînd pattern-ul global, capitalismul a consumat și punk-ul nostru accidental, deși albumul nostru, rămas la el (și foarte probabil, extrem de valoros acum sau peste cîțiva ani), nu l-am mai găsit vreodată, prietenia noastră a continuat, purtîndu-ne prin multe alte pățanii, pînă cînd am ajuns să ne vedem foarte rar și să ne minunăm de cele petrecute cîndva și de traseele noastre ulterioare. Oameni recenți, cu probleme recente și nostalgii după vremuri în care nu prea pricepeam ce se întâmplă cu noi și cu lumea din jur. 
09. Eroi ai timpurilor noastre: Ion Florin Moț și contele Andreas von Bardeau - Jan 4, 2018 8:31:00 PM

@Agrointel
    Să știți că acolo unde este sărăcie și disperare, în pofida aparențelor, este loc de biznisuri mari. Dar nu pentru cei care experimentează sărăcia pe osul propriu, ci pentru investitorii vizionari și, într-o măsură mai mică, colaboratorii lor indigeni (primari, funcționari, judecători, interlopi etc.). Sunt multe domenii în care se verifică această poveste, unul dintre ele fiind agricultura sau, mai exact, terenurile agricole.
    În toamna anului 2015, o anchetă a Centrului Român pentru Jurnalism de Investigație (CRJI) și a publicației De Correspondent din Olanda, a scos la iveală faptul că „fonduri de pensii americane și olandeze profită de pe urma țăranilor români care-și vând terenurile agricole uneia dintre cele mai mari bănci din lume, fără să știe sau fără voia lor. Unele vânzări s-au făcut fie forțat, fie prin intermediari cunoscuți ca infractori, fie cu directa contribuție a unor primari”. Rețeta succesului garantat și rapid: investitorul viziononar (omul cu banul sau omul omului/oamenilor cu bani + judecători corupți + primar corupt + interlopi care constrîng oamenii să-și vîndă terenurile). Ancheta se pare că ar fi dus la deschiderea unor dosare pentru investigarea unor cazuri de fals și uz de fals și corupție. Ba mai mult, textul spune că o judecătoare și un primar au fost judecați și condamnați pentru falsificarea unor acte de proprietate sau pentru acordarea unor sentințe în favoarea investitorilor. Apoi liniște. Setea de justiție și revolta anti-corupție a continuat marșul zgomotos în direcțiile deja bine-cunoscute, arestări spectaculoase de politicieni și funcționari, zornăit de cătușe, condamnări simbolice și rezultate absolut jenante în recuperarea prejudiciilor.
    Recentul scandal generat de publicarea de către CanCan a unor fotografii și înregistrări video cu ambasadoarea Olandei (plus familia) petrecînd revelionul cu 2 condamnați penali indigeni (un afacerist într-ale asfaltului și fondurilor europene + un ofițer condamnat pentru trafic de droguri) a stîrnit o serie de reacții de disculpare a acesteia din partea multor suporteri/apostoli ai anticorupției și anti-hoției, unii emițînd explicații de genul:

„Ca ambasador mănânci şi tu în locuri mai cu ştaif. Evident că în România ele vor colcăi de interlopi. Probabil că ambasadoarea a fost briefuită despre câțiva interlopi mari dar nu putem avea pretenția să îi recunoască pe toate miile de interlopi medii. Asta e țara, când mergi într-o cleptocrație dai de hoți la fiecare pas. (...) Dacă pe tine te încălzeşte să crezi că toate popoarele sunt la fel de hoațe ca românii nu pot decât să îți recomand Olanda de Sadoveanu, jurnal de călătorie din anii 20. ” (Adrian Țîrca, comentarii pe facebook la o postare a subsemnatului)

Ceea ce mi-a amintit degrabă de povestea cu Rabobank și ale sale afaceri cu interlopi + judecători și primari corupți, așa că m-am apucat să caut pe google informații noi despre acea situație. Nimic nou despre afacere și procesele anunțate, în schimb, surfingul pe net m-a ajutat să găsesc alte detalii interesante despre această categorie de biznisuri și eroii implicați. Precum și despre modul în care operează justiția autohtonă.
        Despre Ion Florin Moț am aflat din ancheta CRJI, că „un lucru este sigur: fostul primar Ion Moț este cumva implicat. Acum doi ani Moț a fost trimis în judecată de DNA și condamnat pentru implicarea sa într-o afacere cu terenuri în care s-au folosit documente false și au fost furate sute de hectare de teren. Conform DNA, el a fost prins în timp ce cerea 40.000 de euro mită pentru a elibera anumite documente unor așa-ziși oameni de afaceri, documente folosite ulterior pentru a falsifica precontracte astfel încât anumite terenuri să ajungă în mâinile lor. În septembrie 2015, Ion Moț și-a dat demisia din funcție, după doi ani de la o condamnare definitivă.” Așa că m-am pus să văd care mai e treaba cu primarul în cauză și cum o mai duce. Și am aflat următoarele.

    Ion Florin Moț
este nimeni altul decît primarul care l-a înfundat pe bossul OTV, Dan Diaconescu, pentru șantaj. Dan Diaconescu a fost condamnat în martie 2015.  Ați ghicit. Șantajul era legat de rolul primarului în manevrele cu terenurile agricole, rol care i-a adus în final condamnarea și lui, în 2016. Și apoi, în februarie 2017, în urma sentinței dată de Curtea de Apel Timișoara, obligația ca acesta „să efectueze 120 de zile de muncă în folosul comunităţii la Primăria Zărand sau la Inspectoratul Şcolar Judeţean Arad.” Omul avea mai multe procese, cu mai multe firme. Într-un caz, cel care implică ca părți vătămate  SC TAR Farming SRL şi Florica Jivan, „a fost reclamat la organele de cercetare și urmărire penală după ce o societate comercială a depus plângere împotriva sa. Potrivit reprezentanţilor firmei prejudiciate, Moţ ar fi promis reprezentantului societăţii că îi va vinde sute de hectare de teren în zona Zărandului… dar doar a încasat șpaga și a eliberat nişte adeverinţe inutile. Investitorul a luat țeapă, așadar, după care s-a plâns organelor.” Însă, mai avea un proces, cu firma contelui austriac Andreas de Bardeau, S.C. Bardeau Holding România S.R.L, pe care a reușit să-l rezolve prin mediere. Despre dosarul Bardeau, conform comunicatului de presă, „Procurorii din cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Arad, prin rechizitoriul din data 15.04.2015, au dispus trimiterea în judecată a inculpatului Moţ Ion Florin pentru infracţiunile de înşelăciune, uz de fals şi abuz în serviciu. (...)
    „Din probatoriul administrat în cauză a rezultat că inculpatul Moţ Ion Florin, în perioada martie-mai 2009, a indus în eroare reprezentaţii unei societăţi comerciale din jud.Arad cu prilejul încheierii unor antecontracte de vânzare-cumpărare de terenuri, afirmând în mod nereal că aceste terenuri nu au mai făcut obiectul unor antecontracte de acelaşi gen anterioare. În realitate, terenurile fuseseră anterior înstrăinate în acelaşi mod şi unei alte societăţi comerciale de pe raza jud. Arad. Procedând astfel, inculpatul a cauzat un prejudiciu total în valoare de 197.020 lei persoanei juridice care a achiziţionat a doua oară imobilele.
    Totodată, inculpatul, în calitate de primar al com. Zărand, jud. Arad, în luna septembrie 2012, pentru a justifica neeliberarea unui titlu de proprietate persoanei care a solicitat aceasta, a prezentat serviciului juridic al prefecturii jud. Arad copia unui antecontract prin care ar fi achiziţionat terenul ce făcea obiectul titlului de mai sus, antecontract despre care ştia la acel moment că este fals. Procedând astfel, inculpatul, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, a refuzat în mod nejustificat să soluţioneze cererea de eliberare a titlului de proprietate formulată.”
    Altfel spus, escrocul indigen s-a apucat de șmecherii cu barosani de anvergură internațională, jinduind să-i țepuiască prin vînzarea acelorași terenuri de mai multe ori. Și-a găsit nașul/nașii, cum se spune în popor. Despre alte peripeții ale acestui erou contemporan, reprezentativ pentru o anumită categorie de intermediari, puteți citi aici (prins cu mită în flagrant, în 2013) și despre șirul lung de procese și condamnări (2 ani, 3 ani, 5 ani etc.), comasate într-un final în 120 de zile de muncă în folosul comunității, găsiți aici. Rețineți, însă, că procesele sale erau anterioare publicării anchetei CRJI, anchetă din care am mai aflat și despre „metoda lui Boșca” (Elena Boșca) de a deveni proprietară pe terenurile altora.
    „În 2010, Boșca i-a dat în judecată pe Necrilescu și pe alți 12 săteni la Judecătoria Ineu pretinzând că ei și-au retras promisiunea de a-i vinde ei terenurile. Ea a prezentat în fața judecătorilor antecontracte în care se arăta că aceștia fuseseră de acord să-i vândă aproape 30 de hectare în total. Procesul a durat puțin. Nici Necrilescu, nici ceilalți pârâți nu au venit la proces și nici nu au făcut ceva înn apărarea lor, primul spunând că habar nu avea că acest proces a avut loc. Judecătorul Florița Boloș, care a fost condamnată anul trecut la patru ani de închisoare pentru fals și luare de mită, a decis în favoarea Elenei Boșca, făcând-o pe aceasta proprietar peste terenuri și permițându-i astfel să le vândă mai departe către Rabo Farm.
     Procurorii de la Parchetul de pe lângă Judecătoria Chișineu Criș verifică documentele din dosar, inclusiv actele care de proprietate ale lui Boșca, în cadrul unei anchete legate de fals în înscrisuri sub semnătură privată, fals în înscrisuri oficiale și abuz în serviciu. Exact aceeași procedură a fost folosită de un alt intermediar al Rabo Farm, o companie austriacă Bardeau Holding Romania care a vândut fondului de investiții peste sute de hectare de teren arabil în vestul țării. Prin judecătorul Boloș, Bardeau Holding a achiziționat teren de la 148 de săteni din Zărand, cel puțin șapte din acestea ajungând la Rabo Farm. Și afacerile dintre Bardeau și Boloș sunt investigate acum de DNA.”
@evz.ro

Despre domnul conte  Andreas de Bardeau,
cu origini în familia de Habsburg, fostă stăpînă a Transilvaniei și a Europei Centrale, precum și despre afacerile sale în sectorul agricol, găsiți cîte ceva aici.
Căutînd pe google comunicate de presă, sentințe sau informații despre situația procesului intentat, am dat peste alte procese legate de achiziționarea unor proprietăți agricole sau forestiere în care este implicată compania domnului conte. Mai precis, am dat peste un articol din februarie 2012, despre judecătorul Sorin Gheorghisan, de la Curtea de Apel Timișoara, în privința căruia a fost depusă către ANI (Agenția Națională de Integritate) o solicitare de verificare a averii. Sesizarea ridică o serie de acuzații la adresa acestui judecător, legate de perioada în care acesta activa la Judecătoria Oravița.
     „De fiecare data, data fiind incompatibilitatea in care se afla magistratul, care nu putea solutiona cauzele in care avea un interes patrimonial, a formulat cereri de abtinere, iar dosarele au fost solutionate de unul dintre colegii sai.
Cum era de asteptat, de fiecare data a obtinut castig de cauza. Este vorba despre dosarul 1086/273/2007, avand ca obiect o prestatie tabulara, unde a intervenit alaturi de SC „Bardeau Holding Romania” SRL, impotriva paratului Dora Ciocarlan, dosarul 1710/273/2007, avand ca obiect o actiune in constatare, unde a intervenit de partea aceleiasi companii cu actionariat austriac, SC „Bardeau Holding Romania” SRL, impotriva paratei Florica Virginia Balteanu, dar si dosarul 1730/273/2007, care a avut ca obiect o actiune in constatare, unde a „combatut” alaturi de interesele aceluiasi „Bardeau Holding Romania”, impotriva paratului Pau Traian Mozoru. in toate cele trei dosare, magistratul care a solutionat cererile, Mircea Tec, a admis cererile de interventie ale colegului sau de instanta.”
      Tot din același articol mai aflăm că firma domnului conte era o prezență constantă în sălile de judecată, datorită proceselor implicate de achiziția de proprietăți agricole și forestiere:
     „contele Andreas von Bardeau si-a parasit castelul de langa Viena si a venit in Romania dupa anul 2000, incepand sa achizitioneze mii de hectare de teren arabil si teren forestier. Doar de la 1000 de hectare in sus.
      Doar pe rolul instantei din Oravita, contele austriac, prin „Bardeau Holding Romania”, este parte in peste 500 de dosare, avand ca obiect prestatii tabulare sau actiuni in constatare. SC „Bardeau Holding Romania” SRL, cu sediul social in Timisoara, a inceput sa cumpere suprafete mari de teren agricol imediat dupa anul 2000, oferind proprietarilor preturi derizorii.
      Daca luam ca reper tot anul 2007, pentru ca nu exista informatii actualizate, Bardeau Holding avea la acel moment in patrimoniu 27.000 de hectare de teren arabil in Timis, Arad si Caras Severin, precum si 10.000 de hectare luate in administrare. Afacerile sale se intind si in judetul Arges, unde prin intermediul SC „Esterhazy Bardeau Silvicultura” SRL, unde este asociat cu familia Esterhazy din Ungaria, a achizitionat aproape 5.000 de hectare de padure.”
    Despre această sesizare a avocatei Carmen Obârșanu s-a scris și aici. Despre reacțiile la  sesizarea dumneaei în legătură cu cele 5 apartamente din Timișoara pe care domnul judecător a uitat să le treacă în declarația de avere, puteți citi aici. Cît despre domnul judecător, prin presa județeană am mai aflat doar că în 2013 fostul soț al iubitei sale i-a incendiat ușa apartamentului și i-a provocat ceva necazuri de sănătate, fapt ce l-a determinat să se pensioneze mai repede. Altceva nimic. Dacă cineva află, i-aș fi foarte recunoscător dacă m-ar înștiința.
    Revenind la domnul conte și ale sale afaceri, în afară de dificultățile stîrnite de partenerul de afaceri de la primăria Zarandului și, mai apoi, de prejudiciul de imagine stîrnit de ancheta menționată, nu am găsit pe net informații despre alte necazuri. Dacă o fi avînd, înseamnă că nu interesează presa, pentru că din presă (de la Digi 24) am mai aflat doar (prin 2016) că Bardeau Holding are 21. 000 de hectare de teren agricol iar site-ul Agrointel îl plasa în 2013 pe locul 5 în top 50 fermieri pe la noi. Acuma stau și mă întreb și eu, ca un fraier care pînă acu cîțiva ani se extazia cînd vedea politruci și funcționari săltați de DNA, DIICOOT etc. și plimbați ritualic prin fața camerelor, cum de tunurile acestea (și ale Rabobank, alea cu interlopi care presau oameni să-și vîndă terenurile) nu au atras interesul presei mainstream, atît de receptivă la probleme legate de justiție, corupție, hoție, abuzuri etc.? Cum de DNA și alte parchete nu ne țin la curent cu anchetele? Care-i faza? Nu există interes public? Nu contează nenorocirile provocate oamenilor țepuiți de aceste branduri internaționale și partenerii lor locali, din administrație, justiție și lumea interlopă? Or fi fost pedepsiți (simbolic) cei care au abuzat de pozițiile lor (judecători, primari etc.) pentru ca biznisul să prospere și oamenii să fie jecmăniți, dar beneficiarul, fie el și denunțător, nu trebuie tras la răspundere? Prejudiciul nu trebuie recuperat de către cetățeni sau stat? Nu am putut afla din presă cum stă treaba, așa că, în baza Legii 544/2001 (accesului la informații) am depus către DNA o solicitare pentru a afla cum stă treaba în cazul proceselor intentate judecătoarei Boloș și Bardeau Holding, menționate în ancheta care deschide acest text. Cum primesc vești, promit să vă înștiințez.

P.S. Recent aflam că în 2012, în contextul exploziei de procese pierdute de către bănci în fața clienților care reclamau comisioane ilegale în creditele contractate, cartelul băncilor (Asociația Română a Băncilor) a solicitat protecție la FMI și BNR, în fața tribunalelor românești, pentru a nu fi nevoite să restituie sumele colectate ilegal („impactul financiar este estimat de bancheri la peste 600 de milioane de euro anual”). Și protecția le-a fost asigurată, o vreme, cel puțin. Așa că, nu am cum să nu mă întreb ce protecție or fi solicitat diferitelor instituții ale statului, investitorii de calibru din diferite domenii. Pentru că în mai toate tunurile cu prejudicii de milioane de euro nerecuperate, atunci cînd sunt anchetate de DNA, se limitează la capturarea și pedepsirea simbolică (2-3 ani cu suspendare/executare) a borfașilor corupți sau a celor care și-au folosit influența pentru a determina decizii în defavoarea interesului public, iar beneficiarii, corupătorii, scapă lejer, chiar fără restituirea  prejudiciului. Cînd primesc răspunsul la solicitarea înaintată, vă informez.




10. Decrescendo despre nimiciri și salvări - Dec 20, 2017 4:27:00 PM

           
Hegesias Cirenaicul a ales să sfârșească din această viață alegând calea nehrănirii. Nu înainte de a scrie o carte cu titlul Moartea prin înfometare, care se pare că l-ar fi reunit dincolo cu o parte dintre cititorii săi; iar Ptolemeu al II-lea, Filadelful, rege atunci peste țara Egiptului, pentru a stăvili exodul întru nimicire, nu a mai îngăduit răspândirea plăgii scrise. De atunci, conținutul cărții s-a pierdut acoperit și ascuns de tot ceea ce amenința. Acea carte era, totuși, despre neatingerea fericirii și în ea s-au conturat firav ultimele ecouri ale acelor spuse în vechiul înțeles, în logos, în poveste, în relatare, în relație, în proporție, în calcul, în explicație, în justificare, în argument, în regulă, în ceartă a sufletului cu el însuși, în narațiune, în spusă, în lege, în destinație. Și trebuie să ne imaginăm că regele Egiptului a făcut un bine, iar fiecare ar tinde să facă la fel cu orice asemenea gând sau scriere. Și nu mulți vor putea face asta până nu vor fi trecut de hotarul alegerii: nimicire din naștere.                        
Sursă: https://commons.wikimedia.org/wiki/File:Ancientlibraryalex.jpg
Eroii vechii Elade se visau în van nemuritori prin propriile fapte, pentru că umbrele lor tot au ajuns să viermuiască în hades, doar din când în când amintirea și sângele oamenilor oferindu-le câte un licăr de existență. Pe acea cale au rătăcit și cohortele de autori care și-au imaginat opera în vecie. În această lumină, sinuciderea creatorului prin distrugerea creației se găsește poate printre cele mai apăsătoare forme de auto-anihilare. Dificultatea acestui act, neimaginabil în condiții de liniște spirituală, vine din faptul că, atunci când este realizat, se ajunge la strivirea singurul lucru din noi care ar putea trăi dincolo de mărginirea noastră fizică. Să-l privim pe Gogol, după ce un preot l-ar fi împins să-și ucidă nemurirea, cum își pierdea căutătura în vâlvătaia sufletelor moarte...
Sursă: https://cdni.rbth.com/rbthmedia/images/web/en-rbth/images/2014-06/big/gogol_468.jpg

Prin trădare a fost salvată călăuza infernală a lui Dante. Vergiliu, înainte de a se înfățișa înaintea lui Pluton pentru cântărire, a vrut să distrugă Eneida, să se sinucidă la fel cum o va fi făcut-o Gogol mai târziu, dar, spre deosebire de acesta din urmă, a fost salvat de apropiați, de Lucius Varius Rufus și Plotius Tucca sub ordinul lui Augustus. Aceștia n-au dat sulurile focului: nu l-au mai dat înapoi pe Vergiliu pe care-l cunoaștem noi lui Vergiliu care asculta deja șoaptele neantului.           Sursă: https://www.wikiart.org/en/gustave-dore/pluto-and-virgil     În așa-zisul veac al luminilor, autorii încă își salvau copiii abandonându-i la porțile anonimatului și pseudonimiei. Și astfel ascunderea, înstrăinarea și uitarea deveneau în pași greu de auzit unelte soteriologice.
            Sursă: https://commons.wikimedia.org/wiki/File:William_Fettes_Douglas_-_The_Bibliophilist%27s_Haunt_or_Creech%27s_Bookshop.jpg
           


11. Cîteva modeste propuneri - Dec 3, 2017 2:00:00 PM
p { margin-bottom: 0.1in; line-height: 120%; }


S-o spunem pe șleau, o bună parte din multiplele probleme pe care le întîmpină societatea autohtonă sunt cauzate direct sau indirect de cei vîrstnici despre care știm cu toții că „au trăit o mare parte din viață în comunism.” Dintre aceștia, cei mai dăunători sunt bătrînii ne-intelectuali și cei dependenți de pensie sau ajutoare sociale, pe care știm cu toții cine le măresc sau promit că le măresc ca să-i mituiască și să-i țină captivi. Aceștia sunt armata de fanatici a știți voi cui, din spatele televizoarelor ce merg NON-STOP pe Antena 3 sau România TV. Aceștia sunt armata de fanatici ce merg conștincios la vot și pun ștampila pe știți voi cine, distrugînd viitorul tinerilor, adică al celor care muncesc și-i duc în spate, plătindu-le pensiile și asistența medicală + diferitele gratuități cu care-i mituiește statul încă prea comunist. Unii dintre ei, după cum bine știți, sunt foști torționari, foști angajați, în diferite funcții, ai regimului comunist. Oricum, majoritatea sunt foști comuniști cu acte în regulă și, deși uneori nu o recunosc, încă au convingeri profund comuniste și nu le place democrația, libertatea și economia de piață. Sau nu o înțeleg. Pe cei mai mulți dintre ei îi vezi stînd la cozi la mici, bere, fasole cu ciolan și alte pomeni care se dau de ziua națională, în campaniile electorale sau cu alte ocazii în care se manifestă impulsurile populiste ale statului și ale știți voi cui. Mulți dintre ei nu au pic de demnitate și se vînd la preț de nimic. Și mulți o fac cu tupeu, conștientizînd deplin consecințele gestului lor, după cum reiese din formula „știm că fură, dar măcar ăștia ne mai dau și nouă cîte ceva”, trîntită ca răspuns oricui încearcă să-i lămurească că e greșit și iresponsabil ce fac, că sunt lucruri și valori mai importante decît cîteva sute de lei în plus la pensie. Sunt cei obișnuiți să li se dea, să aibă un tătucă care să le poarte de grijă și incapabili să priceapă că fără trecerea la meritocrație și la asumarea răspunderii individuale, societatea nu poate progresa. Sunt cei cărora indicii de performanță nu le spun nimic iar despre leadership au o înțelegere total greșită, confundîndu-l cu dictatura și comunismul.        Știu, sunt bunicii multora dintre noi, trebuie să încercăm să-i înțelegem și să-i acceptăm așa cum sunt, dar ei fac asta cu noi? Nu prea. Pe ei nu îi interesează că prin deciziile și acțiunile lor ne influențează nouă viitorul, că oricum ei nu mai au de muncit, de dus greul, de construit o carieră, de luptat pentru un viitor mai bun și mai corect. Ei pot ridica din umeri, că mai au puțin, fără să le pese că ne distrug nouă viitorul. Nu am nicio problemă cu bătrînii, unii îmi sunt chiar simpatici și unii, mai ales cei cu o educație mai solidă și mai deschiși, pricep cum stă treaba și fie ni se alătură, fie își văd de treaba lor. Îmi place, de exemplu, foarte mult de domnul Șora, care ar trebui să fie un model pentru toată lumea. Și el a trăit aceleași vremuri, aceleași experiențe, dar este o personalitate puternică, deschisă și tînără în spirit, capabil să se adapteze vremurilor, dovadă că a trecut prin atîtea. A fost și el comunist și ministru în primul guvern FSN, dar a trecut peste. Și-a dat seama că e greșit. Desigur, l-a ajutat mult educația, dar e o dovadă că se poate, ceea ce face și mai greu de înțeles încăpățînarea altor vîrstnici.       Chiar și așa, putem să-i mai suportăm o vreme, dar unii dintre ei au devenit agresivi, isterici. Și nu mă refer doar la cei care merg la mitingurile anti-DNA, anti Johannis organizate de știți voi cine, unde urlă fel de fel de slogane și conspiraționisme auzite la RTV și antene. Sunt plătiți, desigur, își mai completează și ei veniturile cu un mic ciubuc, cu un ceai cald servit în stradă, nu la Green Hours sau Rendez-Vous. Mă refer în principal la cei care au ajuns să hăituiască protestarii, să-i jignească și chiar să-i violenteze, ducînd, din păcate, la regretabile incidente, care, totuși, sunt de înțeles în așa surmenaj. Știți la ce mă refer, așa că nu mai reiau povestea cu bătrînul agresiv agresat de un protestatar în Piața Victoriei. Tensiunile escaladează și provocările se intensifică, așa că nu ar fi de mirare să vedem curînd grupări de pensionari, foști securiști sau nu, plătiți să provoace și să agreseze tinerii, ca să-i determine să cedeze nervos, să reacționeze. Sunt tactici de guerrilă bine cunoscute comuniștilor și sunt puse în practică de fanatici iar scopul este atît compromiterea mișcării #rezist, cît și radicalizarea celorlalți pensionari fanatizați seară de seară în fața televizorului. În fața unor astfel de agresori sau contingente de agresori nu putem rămîne indiferenți, cu atît mai mult dacă avem în vedere că, astfel de indivizi sunt „din acel film care ne bântuie de mai mult de 70 de ani,” după cum bine remarca pe facebook istoricul Bogdan Jitea, care a reușit să observe cu finețe paralela dintre reacția bătrînului agresiv de ieri și torționarul Vișninescu, atunci cînd li se pun întrebări în fața camerei de filmat. Redau aici scurta sa analiză:
„Văd că până acum n-a făcut nimeni vreo paralelă între individul nervos din Piață și Alexandru Vișinescu. În ambele cazuri avem de-a face cu același tipar comportamental, cu aceași formă de violență de limbaj și fizică, cu același dispreț de a-i privi pe cei care ies din normă. Unul dă cu rucsacul, celălalt direct cu pumnul. Unul e mai tânăr și-și atinge ținta, celălalt o ratează, că nu mai e la fel de agil ca-n tinerețea lui, când zdrobea oase de „huligani” și de „derbedei”. Doi bătrâni acriți și resentimentari, pentru care ura față de ceilalți e impregnată atât de adânc, încât o vor lua cu ei în mormânt. p.s. - în primul moment în care am văzut înregistrarea din PV, aș fi putut să jur că-l recunosc pe bătrân dintr-o filmare de pe Recorder de la înmormântarea lui Iulian Vlad. Poate că m-am înșelat, însă individul e de acolo, din acel film care ne bântuie de mai mult de 70 de ani.”
După cum observa și autorul menționat mai sus, aceștia nu mai sunt la fel de agili ca-n tinerețe, cînd zdrobeau oase de „huligani” și de „derbedei” sau cînd susțineau activ și/sau pasiv un regim care făcea așa ceva. Ceea ce e un avantaj remarcabil însă cu un incredibil potențial de capcană. Nu vă lăsați păcăliți de imaginea lor de oropsiți neputincioși și neajutorați. E o slăbiciune pe care nu vor ezita să o folosească împotriva voastră cînd este vorba de un conflict direct. Ca să fiu mai specific. Cîți bătrîni ați văzut plimbîndu-se prin piețe, pe străzi sau cu autobuzul (gratuit!!!) fără să aibă o plasă sau un rucsac la ei? Vă zic eu. Foarte, foarte puțini. Nu v-ați întrebat vreodată de ce multe dintre persoanele vîrste, „neajutorate”, care cară plase după ele prin scările de bloc sau autobuze, reacționează nervos (chiar agresiv, uneori), cînd un tînăr dorește să le ajute, să pună mîna? Sandi Matei, protestatarul agresat ieri, dar care a reușit să reacționeze în timp util, făcîndu-l knock out pe agresor, spune clar în interviul acordat lui Tolontan: „Îmi spărgea capul dacă mă nimerea. Vreau să vă mai spun ceva. Avea ceva tare în rucsac.” Așa că mare atenție la rucsaci și plase.          În acest context, fără a o lungi, ce-i de făcut?     Desigur, ideal ar fi ca votul să fie limitat doar la categoriile de vîrstă active, cele care duc în spate prin taxele și contribuțiile lor societatea și care au o educație adecvată care să le permită să înțeleagă democrația și viața politică. Dar în contextul de față este naiv și contraproductiv să visăm la așa reforme, prin urmare, trebuie acționat strict în prezent. Pe scurt, cîteva propuneri modeste în vederea organizării rezistenței în contextul escaladării provocărilor și agresiunilor.Partea ușoară, gestionarea relației cu vîrstnicii familiari, deci, previzibili într-o oarecare măsură.1. Cei care aveți bunici sau părinți cu convingeri comuniste sau pesediste (știu, e același lucrur, dar pentru mai multă claritate formulez așa), închideți-i în casă pe durata protestelor, dați-le somnifere sau puneți-le Cantarida în ceai.2. Pentru dez-radicalizarea lor, dacă nu mai merge cu explicații logice și argumente (știm din proprie esperiență că nu prea merge), amenințați-i că plecați din țară din cauza lor, că nu o să vă mai vadă și că nu o să-și vadă nepoții. Nu o să vă imaginați cum poate funcționa acest mod de lucru, cu nițică persuasiune și rezistență la șantajul lacrimogen din partea lor. Ziceți-le că vă distrug viitorul, că din cauza lor și a deciziilor lor sunteți praf și aveți un job prost plătit. Nu o să le scoată comunismul din cap, dar pe mulți îi va ține acasă în ziua votului.3. Pentru a combate spălarea pe creier prin antene și România TV, dacă programul vă permite, petreceți cît mai mult timp cu ei și schimbați canalul. Nu puneți pe DIGI sau pe alte canale care informează corect și combat fake news-urile și propaganda antenist-rtevistă, că provocați tensiuni inutile. Procedați cu tact, mutînd pe canale neutre, gen Etno TV, Favorit TV sau canale de filme. Apoi, luați-i prin învăluite, povestind despre relația bună pe care nu știu ce coleg/ă al tău o are cu părinții și bunicii săi, cum se înțeleg ei bine, cum merg la proteste împreună, cum condamnă seară de seară, la gura sobei/lîngă calorifer comunismul și pe urmașii săi. Zi-le că dintotdeauna ai visat și tu la așa părinți și așa relație. Zi-le că ai vrea să-i vezi mai des, dar ți-e greu în așa context tensionat și că te doare sufletul să vezi în ce-i transformă fanatismul.4. Încearcă să tragi cu urechea la ce discută cu vecinii sau alți colegi de generație. Încearcă să-i tragi de limbă, să vezi dacă nu cumva li s-au făcut diferite propuneri, dacă nu au fost deja recrutați de statul capturat sau de geva grupări radicale de pensioari. În multe cazuri, îi poți opri înainte să fie prea tîrziu și să ducă lucrurile prea departe, trezindu-se prinși într-o spirală a violenței din care cu greu mai pot fi extrași. Mare atenție la celule revoluționare de cîte 3 (pentru detalii, vezi Demonii lui Dostoievski), care sunt coagulate și fanatizate prin înfăptuirea unei violențe în comun. Numără persoanele care intră la povești în bucătărie sau care se adună pe băncile din fața blocului. Le zîmbești amabil și, dacă te întreabă, te prefaci dezinteresat de proteste. Zici că ai mult de lucru, că nu ai vreme cu prostii din astea.Partea mai grea, gestionarea relației și a tensiunilor cu vîrstnicii necunoscuți, așadar imprevizibili:1. Evită să umbli singur/ă în zonele în care știi că se aciuiază astfel de persoane, mai ales cele mai ferite, gen parcuri, scări de blocuri, alei. Dacă, totuși, se întîmplă să treci prin astfel de locuri, ia cu tine un cîine. În general, vîrstnicilor le e frică de cîini și-i enervează gălăgia pe care aceștia o pot face. Și neapărat spray cu piper sau bîtă de baseball la îndemînă. 2. La piață, mare atenție cînd cumpărați produse de la vîrstnici. Poate suna exagerat, dar în contextul ăsta te poți aștepta la orice. Mai ales din partea celor care vin cu produse agricole din anumite județe ale țării, adevărate bastioane ale corupției și corupților.3. Ocoloește grupurile de vîrstnici care vociferează și nu-ți face drum prin preajma farmaciilor cînd se dau compensate. Nu te duce singur/ă în locurile în care se mai dă cîte ceva de pomană pentru că acolo poți da peste cele mai radicalizate elemente.4. Dacă, din diferite motive, circulați cu autobuzul sau alte mijloace de transport în comun, caută să stai în preajma celor de vîrstă apropiată, stai în picioare și nu te ciondăni pe locuri. Deși poate să-ți pară relativ sigur autobuzul, nu știi niciodată ce te poate aștepta în stație, la coborîre.Desigur, lista e deschisă și oricine are idei de îmbunătățire a ei, poate adăuga alte soluții. Important este să rămînem uniți și să răzbim și prin această încercare, mai ales că acu 3 zile a fost ziua națională, cînd am celebrat Marea Unire și eforturile+sacrificiile făcute de înaintașii noștri.
12. Țuhaus sau despre drepturile și viața celor de după gratii - Nov 23, 2017 12:36:00 PM
p { margin-bottom: 0.1in; direction: ltr; color: rgb(0, 0, 10); line-height: 120%; text-align: left; }p.western { font-family: "Liberation Serif",serif; font-size: 12pt; }p.cjk { font-family: "WenQuanYi Micro Hei"; font-size: 12pt; }p.ctl { font-family: "Lohit Devanagari"; font-size: 12pt; }a:link { }


Țuhaus, cu și de : Vlad Bălteanu, Mișa Dumitriu, Alexandra Horghidan, Andrada Lăutaru, Lorand Maxim, Alexandru Potocean, Andrei Șerban, Alexandra Voivozeazu
producători:Reciproca, Asociația ADO, MACAZ Teatru Bar Coop
Articolul 22 din Constituția României specifică următoarele:1. Dreptul la viață, precum și dreptul la integritate fizică și psihică ale persoanei sunt garantate.2. Nimeni nu poate fi supus torturii și nici unui fel de pedeapsă sau tratament inuman ori degradant.3. Pedeapsa cu moartea este interzisă.
Există, totuși, în România mii de cetățeni în cazul cărora aceste drepturi nu sunt respectate: bolnavi psihic, bătrîni, persoane fără adăpost, copii din centrele de plasament, angajați full time ce trăiesc sub pragul sărăciei etc. Pe lîngă aceștia, există o mare categorie în privința cărora o bună parte din societatea activă, zgomotoasă și preocupată de respectarea legilor, a drepturilor și a principiilor statului de drept, consideră că nu merită/nu e necesar să le fie respectate drepturile constituționale. Aceștia sunt pușcăriașii, categorie tot mai consistentă de cetățeni români, a căror cerințe vizînd condiții decente de detenție și protestele recente (2016) inițiate în acest sens, au stîrnit disprețul și furia punitivă a unui număr mare de cetățeni activi. A pretinde condiții decente de detenție stîrnește nu doar reacții whataboutiste de genul „la noi se moare în spitale, iar tu nu mai poți de grija unor pușcăriași,” ci și predici nesfîrșite despre cum aceștia nu merită nici condițiile actuale, trebuind schingiuți sau măcar ținuți în mizerie și foamete, pentru „a se învăța minte.” Nu că nu ar fi deja așa în multe penitenciare.        În România se încalcă sistematic drepturile acestor cetățeni, o spun numeroase rapoarte și o dovedește lungul șir de procese pierdute la CEDO în fața deținuților „reclamangii”. O spune și faptul că la sfîrșitul lunii aprilie, CEDO a suspendat judecarea dosarelor care denunță condițiile inumane din închisori pentru o perioadă de șase luni, pentru că acestea sunt repetitive, derivînd dintr-o problemă sistemică, și ar duce la plăți de milioane de euro daune de către statul român. Însă, în această perioadă statul trebuie să prezinte un plan clar și coerent de măsuri pentru rezolvarea acestor probleme. În acest sens, dacă proiectul de grațiere a unor categorii de deținuți a eșuat în debutul acestui an, datorită protestelor de stradă, în Octombrie a intrat în vigoare Legea 169/2017, a recursului compensatoriu, în baza căreia se scad cîte 6 zile de închisoare pentru fiecare 30 de zile de detenție în condiții improprii, ceea ce a dus la eliberarea deținuților fără niciun fel de selecție în funcție de condamnări, cei cu pedepsele cele mai grele fiind principalii beneficiari. Prin aceasta, statul a admis oficial că deținuții sunt închiși în condiții necorespunzătoare și în afara normelor minime de tratament carceratoriu uman. În fapt, această situație a fost recunoscută de mai multă vreme, de la proiectele de grațiere ale ministrului Robert Cazanciuc și, mai apoi, cel al ministrei tehnocrate, Raluca Prună. Dar cum de un astfel de proiect ar fi beneficiat și o parte din politicienii condamnați pentru diferite infracțiuni, propunerile de grațiere, cu ajutorul presei, au stîrnit largi proteste în rândul societății civile. Iar reacțiile la astfel de idei, mai ales cînd erau vehiculate de politicieni pesediști, au scos la iveală nu numai o nestăvilită poftă de nerespectare a mult clamatelor drepturi ale omului și drepturi constituționale în cazul deținuților, ci și la o veritabilă isterie față de pericolul reprezentat de cei încarcerați.        În acest context a picat, la începutul acestei luni, spectacolul de debut al tînărului regizor Claudiu Lorand Maxim, Țuhaus, parte a proiectului mai amplu, purtînd același nume și descris de autori ca fiind un „proiect de teatru documentar și jurnalism care adresează problema condițiilor de detenție din România și felul în care aceștia le contextă.” Pe scurt, un proiect despre revoltele din penitenciare și formele de protest (rezistență?) ale deținuților încarcerați în condiții mai apropiate de imaginea lagărelor de concentrare a unor regimuri de tristă amintire, decît a unor penitenciare aparținînd unor societăți democratice pe care ne străduim să le imităm/ajungem din urmă. Bazat pe o muncă de documentare complexă, dusă pe mai multe direcții – interviuri cu șefi/foști șefi de penitenciare, inteviuri cu Robert Cazanciuc, fost ministru al Justiției, cercetarea presei din perioada tranziției și a modului în care au fost reflectate protestele din ultimii 27 de ani, studierea legislației referitoare la condamnări și condiții de detenție, intervriuri cu foști deținuți etc. - în principal de către regizor și jurnalista Andrada Lăutaru, spectacolul aduce în fața publicului povestea lui Vlad Bălteanu, fost deținut „reclamangiu” care a cîștigat deja cîteva procese împotriva statului român și care își joacă propria poveste alături de doi „grei” ai scenei independente din România, Alexandru Potocean și Andrei Șerban. Îndrăzneala de a invita un fost deținut să-și spună și joace povestea pe scenă a fost inspirată, „actorul” Vlad Bălteanu fiind cît se poate de convingător, lejer și versat în arta de a improviza, după cum am putut observa din reprezentația de la Cluj din cadrul festivalului Temps d'Images. Interacțiunile cu cei doi actori profesioniști, care-i susțin povestea și prestația, nu lasă prea multe indicii în privința lipsei pregătirii într-ale actoriei.         Spectacolul, așa cum este construit, reflectă patru fațete importante ale problemei abordate. În primul rînd, prin chiar personajul și actorul principal, povestea nefericită a multora dintre tinerii antreprenori ambițioși ai postcomunismului și ușurința cu care cineva, mânat de fantasma prosperității rapide, se poate trezi nu doar sărăcit/falimentat, ci și închis, cu puțin exces de zel și cu puțină neglijență din partea puterii judecătorești. La douăzeci și ceva de ani, într-o societate îndopată euforic cu poveștile de succes ale capitalismului, în care se combină o mînă de bani, o idee inspirată și curajul de a risca, dacă n-are tăticu/mămica banu' gros să pornești/preiei un biznis de succes, ai varianta să stai fraierește pe tușă, slugărind altora pentru mărunțișul presupus de salariul lunar sau varianta pornirii unei afaceri proprii, în perspectiva deloc ferită de riscuri, a depășirii rapide a condiției. Vorba lui Tatae de la BUG Mafia, „e așa cum a fost și cum va fi întotdeauna pentru totdeauna pe stradă contează suma (…) nu mai vrea nimeni să muncească acum pe 50 de parai (…) nivelul de trai trebuie să ți-l furi.” Povestea lui Bălteanu se petrece în Bucureștiul anilor 2000, cînd manelele încep să acompanieze hip-hop-ul în cântarea/ilustrarea modelului de reușită rapidă și riscantă în condițiile tranziției. Una din multele povești de stradă ale Bucureștiului.        O altă fațetă pe care o reflectă povestea, e viața de penitenciar mizerabil și supra-aglomerat, la pachet cu o prezentare succintă a formelor de protest individuale și colective la care recurg deținuții. De la incendieri de paturi și refuzul hranei, pînă la auto-mutilări și expedieri continue de scrisori către diferitele autorități ale statului. Vă las să le descoperiți pe parcursul spectacolului.        În al treilea rînd, spectacolul reflectă situația foștilor deținuți după eliberare, mai precis, dificultatea de a-și găsi un loc de muncă și de a-și reface viața. Stigmatul penitenciarului condamnă un fost deținut la ani de oprobriu public și, în unele cazuri, la munci mult sub pregătirea și experiența sa. Pușcăria te face un mostru pentru cei din jur, o anomalie a umanității, imprevizibil și gata de noi infracțiuni.         Nu în ultimul rînd, spectacolul prezintă și perspectiva celor cocoțați periodic în funcții cu putere de decizie asupra vieții și calității vieții semenilor, adică a celor de la vîrful sistemului de justiție, prin punerea în scenă a unui interviu luat fostului ministru al justiției, Robert Cazanciuc, cîndva avocat al necesității unei legi a grațierii pentru a scădea numărul deținuților prin eliberarea celor cu condamnări mărunte și care nu reprezintă pericol social. Jucat magistral de Andrei Șerban, fostul ministru dă frâu liber fanteziei implementării modelului penitenciar american, adică soluționarea crizei supra-aglomerării și a condițiilor proaste din închisorii, prin construirea de penitenciare private și prin cooptarea privaților în administrarea acestui sector. Intersectarea punitivității cu marele biznis a dus SUA în postura de lider global în materie de număr de deținuți, depășind inclusiv China. Mai multe despre acest aspect găsiți aici.       Avînd în vedere atît miza chestiunii condițiilor de detenție în raport cu solicitările celor de la CEDO, cît și vehemența cu care deținuții și foștii deținuți sunt expediați în zona sub-umanului de mulți dintre semenii noștri, spectacolul oferă o perspectivă informată asupra situației, depășind isteriile și oportunismele specifice multora dintre cei care s-au exprimat asupra chestiunii. Prin urmare, este cu atît mai recomandată nu doar vizionarea sa, ci facilitarea contactului cu un public cît mai larg și mai divers, dincolo de „bastionale civilizației” din București și Cluj.
13. Nu lăsați săracii să se înmulțească! - Nov 20, 2017 9:43:00 AM
p { margin-bottom: 0.1in; line-height: 120%; }
Deși există atîta văicăreală în jur, la toate nivelele, legat de scăderea natalității și față de condițiile înfiorătoare în care trăiesc mii de copii, în România indemnizația pentru creșterea copilului nu este accesibilă oricui. Probabil de teama că dacă un astfel de venit ar fi garantat oricărei mame, indiferent dacă a fost angajată sau nu, ar stimula „sărăcimea” să se înmulțească și mai mult. Se bagă la înaintare principiul contributivității, n-ai plătit înainte, ciuciu indemnizație pentru creșterea plodului, că nu e corect, că nu sunt bani, asta deși, pînă recent, au funcționat politici de stimulare a înmulțirii celor cu venituri mult peste medie (adică de la aproximativ 14. 000 lei în sus). Și mă refer la faptul că pînă la reintroducerea recentă a plafonului pentru astfel de indemnizații, am avut cazuri de părinți care încasau zeci de mii de euro lunar, deși contribuțiile lor fuseseră plafonate din 2012 pînă în ianuarie 2017 la nivelul a 5 salarii medii brute pe lună (aproximativ 14.000 lei). Cînd vine vorba de media mainstream, au predominat și predomină materialele revoltate de nedreptatea făcută prin plafonarea indemnizației sau cele despre mame asistate social cu 2-3 copii, care trăiesc din alocații și nu vor să muncească.
          Pentru mamele cu venituri mult peste medie, care fără plafonarea recentă ar fi beneficiat în continuare de indemnizații de mii de euro, s-a găsit înțelegere și compasiune, s-au evidențiat sacrificiile pe care trebuie să le facă pentru nașterea și creșterea unui copil, modul în care-i este afectat traseul profesional etc. Pentru cele din straturile jos, cu venituri minime și mai ales față de cele neangajate, beneficiare de ajutor social, compasiunea și înțelegerea au fost înlocuite cu predici despre responsabilitate, îndemnuri la muncă, aluzii deloc subtile vizavi de profilul moral îndoielnic al acestora și chiar reproșuri directe de genul: „De ce faceți copii dacă n-aveți bani să-i creșteți?” În cazul celor din urmă dificultățile creșterii unuia sau mai multor copii, mai ales cînd veniturile și condițiile de trai sunt precare, au fost puternic umbrite de revolta morală și scîrba față de sărăcime și defectele morale atribuite acesteia. Desigur, în unele cazuri s-a mai strecurat nițică milă și condescendență, în special față de cei mici, ființe nevinovate și condamnate la un trai într-o familie nu tocmai ok. De parcă doar nivelul veniturilor fac demne de înțelegere și compasiune depresiile, dificultățile și bulversările prin care trece o mamă.
      La radio mai aud din cînd în cînd spotul care recomandă alăptarea la sân a nou născutului minim 6 luni și cel care recomandă părinților să petreacă cît mai mult timp cu copii, pentru sănătatea emoțională a acestora. Cum poate o mamă care nu beneficiază de acea indemnizație să facă toate acestea, să-și permită o nutriție adecvată pentru a asigura nou-născutului o alimentație sănătoasă, când sursele de venit sunt alocațiile (200 de lei în primii 2 ani) și venitul minim garantat (142 lei/lună)? Haine schimbate constant, scutece, spălat la cur cu apă caldă, căldură pe timp de iarnă?
      Traiul unui adult necesită cheltuieli care depășesc cu mult 142 lunar, d-apoi cel al unui prunc în primii ani de viață, iar micile pansamente filantropice ocazionale, oricît ar umezii ochii și sufletele binefăcătorilor și martorilor, nu țin loc unui program public de susținere a mamelor (părinților) în primii ani din viață ai nou-născuților, așa cum pretinde Codul Familiei din care citește ofițerul de stare civilă la oficierea căsătoriei cînd le explică părinților și celor de față cum susține statul familia. Tratamentul față de mamele fără venituri sau cu venituri foarte mici dau măsura unei societăți în ansamblu, precum și a politicilor gândite și aplicate de cei cocoțați în fruntea statului. „Ionela are trei copii şi 31 de ani. Nu a lucrat nicio oră până acum şi nici nu crede că o va face vreodată. Trăieşte din alocaţiile copiilor şi din ajutorul social primit de ea și de soț: undeva la 1.300 de lei pe lună.„Nu ne primește numai cu cinci clase cum am eu, nu mă primește nimeni și așa stăm... cum putem. La nemți iar nu pot să mă duc că n-am cu cine să las copiii”, spune femeia.Ea nu muncește în folosul comunității pentru venitul de la stat pentru că are copii mai mici de 7 ani, iar legea îi permite să stea acasă. Beneficiază de acest sprijin de opt luni. Puțin, dacă o comparăm cu vecinii din cartier.- De câți ani aveți ajutorul social?- Eu mai știu de câți ani?! De mult, de vreo 4 - 5 ani.- Câți aveți?- 24.- Și ați încercat să vă găsiți de lucru?- Nu pot eu să mă duc la lucru pentru că n-are cine să-mi șadă cu ai mei.”P.S. Digi 24 devine un canal tot mai toxic, un stindard al ipocriziei celor care hăituiesc sărăcimea care ciupește pe merit sau „ne-merit” din fondurile publice, dar trec lejer cu vederea hoția sistematică a marilor evazioniști fiscal, a investitorilor și afaceriștilor cu conturi prin paradisuri fiscale și cu cu buzunarele mufate direct la ajutoarele de stat.
       Ajutoarele de stat de milioane de euro date unor companii precum Orange, Vodafone sau Leoni sunt văzute ca investiții necesare binelui public, în timp ce un copil este văzut ca o investiție în viitorul societății doar dacă nu se naște într-o familie de sărăcani, că nașterea într-o astfel de familie îi aduce automat stigmatul de potențial asistat social/infractor etc.

14. 100 de ani de la Revoluția Rusă - Vladimir Borțun - Nov 7, 2017 10:43:00 AM
p { margin-bottom: 0.1in; line-height: 120%; }a:link { }
„Nu trebuie să fii marxist ca să înțelegi că Revoluția din Octombrie a făcut pentru drepturile sociale ce-a făcut Revoluția Franceză pentru drepturile civile: le-a adus în prim-plan, a dat avânt oamenilor de pretutindeni să lupte pentru ele și a pus presiune pe clasele conducătoare din alte țări să le conceadă de teama răspândirii revoluției. Sunt drepturi de care se bucură inclusiv fanaticii anti-comuniști de azi, însă istoriografia și presa mainstream au reușit să eludeze acest fapt totuși banal pentru orice istoric onest.
       Au eludat și faptul că revoluția de acum o sută de ani a fost printre cele mai puțin sângeroase din istorie, mai puțin violentă decât cea Americană ori cea Franceză. Dar în cazul lor, discursul dominant face doct distincția între violența pe care au presupus-o (un rău necesar) și moștenirea pe care au lăsat-o (luminoasă). Aceasă distincție brusc nu se mai aplică în cazul Revoluției Ruse, care e redusă la dimensiunea sa violentă, una complet nejustificabilă, evident; violența e justificabilă doar în instaurarea regimurilor liberale.
       Firește, pentru acest discurs dominant, revoluția devine cauza directă și necesară a totalitarismului stalinist, ba chiar și a celui fascist. Distincția care se face îndeobște între Revoluția Franceză în sine și Teroarea iacobină iarăși nu se mai aplică aici. Stalin e consecința logică a lui Lenin, deși toate ideile celui din urmă despre controlul democratic al economiei, stăvilirea puterii și privilegiilor birocrației, sprijinirea revoluției la nivel internațional, democrația internă a partidului, libertatea artistică etc. degenerează complet sub Stalin pe fondul izolării internaționale a țării. Altminteri, de ce a trebuit să-i lichideze pe mai toți comuniștii care nu muriseră în Războiul Civil și încă luptau pentru acele idei?
       Sunt multe alte mistificări despre Revoluția din 1917 care denaturează modul în care ne raportăm azi la ea. Oare de ce sunt însă propagate și azi, un secol mai târziu? De ce narațiunea dominantă rămâne atât de reducționistă? De ce un eveniment de-acum o sută de ani trezește atâta fervoare propagandistică? Pentru că, în contextul celei mai grave crize a capitalismului în decenii, e vitală discreditarea oricărei idei de transformare sistemică. E vitală impunerea ideii că orice alternativă la capitalism sfârșește inevitabil în teroare politică și faliment economic. Faptul că până și un reformist timid ca Jeremy Corbyn a fost făcut în toate felurile de presa mainstream ar trebui să ne dea tuturor de gândit” scrie succint pe facebook Vladimir Borțun și n-avem cum să nu-i dăm dreptate.

       Cei care trăiți în București și vreți să aflați mai multe despre revoluția rusă, altele decît comentariile bășinos-teziste, pline de omisiuni și răstălmăciri, din media mainstream, sunteți poftiți diseară la Macaz-Bar Teatru Coop pentru discuții, vizionare de film și lansarea ultimului număr al Gazetei de Artă Politică, dedicat centenarului revoluției:”Pe 7 noiembrie se împlinesc 100 de ani de la Marea Revoluție din Octombrie - preluarea puterii în Rusia de către soviete.
MACAZ - Bar Teatru Coop. propune o serie de evenimente cu ocazia centenarului:
• Cercul de film politic: „Octombrie” de Serghei Eisenstein
Filmul, realizat în 1927, la aniversarea a zece ani de la revoluție, își propune să rezume istoria revoluției ruse, de la Revoluția din Februarie, distrugerea statuii țarului și instalarea guvernului provizoriu, până la preluarea puterii de către bolșevici, care împlinesc imediat principalele deziderate ale revoluției: ieșirea din primul război mondial și reforma agrară.
• Discuție și lansare Gazeta De Artă Politică #19: Artă / Gen / Revoluție
Numărul cuprinde materiale analitice, critice, istorice despre contributiile revolutiei sovietice la emanciparea de gen si sexuala, respectiv la teoretizarea si elaborarea artei politice de stanga.
• Discuție Critic Atac
Colectivul propune o discuție despre acțiuni, discursuri și texte esențiale, oameni cheie din vremea Revoluției, cum e ea rememorată acum sau, mai precis, în câte feluri se încearcă încă îngroparea memoriei acestui eveniment unic.
15. Obsesia europenității. Revizitînd începuturile națiunii române - Nov 6, 2017 1:21:00 PM
p { margin-bottom: 0.1in; direction: ltr; line-height: 120%; text-align: left; }p.western { }a:link { color: rgb(5, 99, 193); }a.sdfootnoteanc { font-size: 57%; }

p { margin-bottom: 0.1in; direction: ltr; line-height: 120%; text-align: left; }p.western { }a:link { color: rgb(5, 99, 193); }a.sdfootnoteanc { font-size: 57%; } grănicer român năsăudeanp { margin-bottom: 0.1in; direction: ltr; line-height: 120%; text-align: left; }p.western { }a:link { color: rgb(5, 99, 193); }a.sdfootnoteanc { font-size: 57%
p { margin-bottom: 0.1in; direction: ltr; line-height: 120%; text-align: left; }p.western { }a:link { color: rgb(5, 99, 193); }a.sdfootnoteanc { font-size: 57%; }
Dorința de apartenență la lumea civilizată întruchipată de Europa Occidentală reprezintă una dintre coordonatele esențiale pe care s-a desfășurat procesul de nation-building în cazul românilor, încă din ultimele decenii ale secolului al XVIII-lea. Chiar dacă înspre sfîrșitul secolului al XIX-lea și în prima jumătate a secolului al XX-lea curentul europenist este puternic contrabalansat de reacții autohtoniste de factură nationalist-etnicistă (Marino 2005: 41), idealul unei națiuni europene, a „intrării în Europa” rămîne o constantă a vieții culturale și politice pînă în zilele noastre (Matei 2004: 57). Această coordonată a nation-building-ului românesc presupune o dublă mișcare. Pe de o parte, implică ieșirea dintr-un Orient aflat în plin proces de cartografiere și circumscriere de către Europa Occidentală (Said 1978; Wolff 1994; Todorova 1997; Boatcă 2013), pe de altă parte, implică descoperirea europenității interioare a românilor. Acest aspect este soluționat prin punerea în lumină a latinității românilor și transformarea în fundament a discursului identitar. Acest demers are la bază o contribuție esențială venită dinspre intelectualitatea românească din Transilvania, pe atunci parte a Imperiului Habsburgic, și dinspre autoritățile imperiale interesate să transforme în cetățeni loiali și utili ai imperiului o populație de țărani. Prin acest articol îmi propun să discut modurile în care latinitatea a fost utilizată ca argument al apartenenței românilor la lumea civilizată și ca trăsătură fundamentală a identității naționale. Mă voi concentra asupra cazului românilor din Imperiul Habsburgic unde procesul de construire a identității naționale nu a beneficiat de suportul unui stat, spre desosebire de cazul românilor din Moldova și Valahia.1Când Transilvania a devenit parte a Imperiului Habsburgic în 1698, românii2, deși reprezentau cea mai numeroasă populație de pe cuprinsul principatului,3aveau un statut inferior celorlalte populații conlocuitoare. Acest statut inferior era derivat din condiția de țărani-iobagi specifică majorității românilor și din apartenența la creștinătatea răsăriteană, ortodoxă. Împărțirea puterii politice între cele trei „națiuni feudale” sau „națiuni de stări” - diferite de sensul etnicist și/sau democratic al națiunii moderne – s-a impus în secolul al XV-lea, după răscoala țărănească de la Bobîlna (1437-1438 și 1514). Puterea politică se împărțea între nobilime (natio Hungarica), care grupa toți nobilii, indiferent de etnie sau limbă, acesteia adăugîndu-i-se elitele sașilor (natio saxonica) și secuilor (natio siculica). În urma Reformei religioase, această ordine juridică a fost completată în secolul al XVI-lea cu sistemul celor patru religii recepte – reformată, evanghelică, unitariană și catolică -, confesiunea ortodoxă și religia iudaică erau tolerate, dar adepții lor nu aveau acces la puterea politică. Această ordine juridică s-a perpetuat până la revoluția din 1848 (Bernath 1994: 31-37; Pál 2012: 18; Pop 2012: 19; Lendvai 2013: 96-98). Înființarea Bisericii Greco-Catolice în 1697 a reprezentat o măsură politico-religioasă cu profunde reverberații asupra comunității românești din Transilvania. Apariția acestei biserici, o consecință a Reconquistei catolice în Europa Centrală și Răsăriteană, reprezintă și o expresie a suprapunerii intereselor de stat habsburgice peste prozelitismul Reformei catolice (Bernath 1994: 77; Miron 2004: 36). Unirea cu biserica Romei s-a făcut prin convertirea ierarhilor ortodocși transilvăneni în urma unor negocieri care garantau privilegii și imunități menite să îmbunătățească nivelul de trai și starea socială a clericilor români. La schimb, noua biserică recunoștea patru puncte dogmatice, printre care primatul papal și filioque, dar păstra ritul și tradițiile răsăritene. Unirea era descrisă în termenii unei reveniri la unitatea anterioară cu Biserica romano-catolică și garanta noii biserici intrarea în categoria confesiunilor privilegiate (Miron 2004: 40). În acest sens, împăratul Leopold I (1657-1705) a emis două diplome în 1699 și 1701 prin care toți preoții ortodocși care au acceptat unirea cu biserica Romano-catolică urmau să se bucure de aceleași drepturi și privilegii de care beneficia clerul romano-catolic. Printre aceste drepturi era și scutirea de obligațiile în muncă și de dijma față de nobilime (Hitchins 2013: 249). Pe măsură ce vestea unirii a pătruns în lumea satelor și în mediile monahale ortodoxe, în special datorită faptului că se considera că biserica ortodoxă nu mai există, fiind absorbită în noua construcție confesională, au apărut și primele mișcări de revoltă. Cele mai puternice revolte au avut loc pe la mijlocul secolului al XVIII-lea, sub conducerea călugărilor ortodocși Visarion Sarai și Sofronie de la Cioara. Deși reprimate violent de către autoritățile imperiale, aceste revolte au determinat recunoașterea existenței confesiunii și bisericii ortodoxe. Populația românească din Imperiul Habsburgic era astfel scindată în două mari comunități confesionale, cea ortodoxă fiind subordonată pe linie ierarhică bisericii sârbești pînă în a doua jumătate a secolului al XIX-lea (Iorga 2012: 128-133; 297). Dezvoltarea și consolidarea instituțională a noii biserici a urmat direcțiile principale ale Conciliului de la Trent (încheiat în 1563), acordînd o importanță majoră catehezei, vizitaților canonice menite să ia pulsul parohiilor și trasarea unor sarcini cu caracter birocratic preoților. Preoții aveau obligația de a ține registre cu informații despre nașterile, căsătoriile și decesele enoriașilor (Burke 2004: 178). Aceste atribuții se vor extinde și asupra clerului ortodox, fiind foarte importante puterii imperiale interesate nu doar să-și consolideze poziția în noile teritorii cucerite, ci și să-și disciplineze și loializeze noii supuși. Acest parteneriat între biserici și stat este reflectat și de rolul major al clerului în sprijinirea măsurilor modernizatoare ale noii administrații și în diseminarea propagandei pro-imperiale pe parcursul secolelor al XVIII-lea și al XIX-lea (Mitu 2000: 45; Maior 2006: 190; Dumitran 2007: 82-86; Cosma 2008: 15-16). O altă consecință importantă a fost dezvoltarea unui sistem educațional de inspirație occidentală, menit să formeze clerici mai bine școliți și să contribuie la amplul proces de disciplinare socială. Alături de bursele de studiu date unor tineri greco-catolici pentru a studia în instituțiile de învățământ catolice de la Roma sau Viena, aceste instituții educaționale au contribuit la apariția primelor generații de intelectuali români formați în tradiția epistemologică și teologică occidentală (Câmpeanu 2008). În ultimele decenii ale secolului al XVIII-lea, latinitatea românilor devine o temă în jurul căreia se construiește identitatea națională a românilor, atît în scrierile intelectualității românești, cât și în politicile imperiale. Să le luăm pe rând.În primul rând, latinitatea românilor nu este o invenție a intelectualității românești din secolul al XVIII-lea, cronici și manuscrise - românești și străine - din perioade anterioare vorbind despre valahii din Transilvania, Moldova și Valahia ca despre o populație romanică (Ambruster 1993: 271; Neagotă 2011: 12; Hitchins 2013: 260). Episcopul greco-catolic Inochente Micu Klein menționează argumentul descendenței directe a românilor din coloniștii romani aduși în Dacia în petițiile pe care le adresează autorităților imperiale pentru a solicita punerea în aplicare a drepturilor prevăzute în diplomele Leopoldine (Hitchins 1999: 57). O formulare clară și argumentată a descendenței directe din romani a românilor este cuprinsă în lucrările Despre schismaticia grecilor (1746) și Despre articulușurile ceale de price (1746), scrise de Gerontie Cotore, ulterior devenit vicar al bisericii Greco-Catolice. „căci și noi avem sânge authentic de roman, din moment ce strămoșii noștri de pe vremea împăratului Traian au fost trimiși în aceste locuri” (2000: 17).Gerontie Cotore avansează ideea declinului românilor pe parcursul Evului Mediu datorită ruperii acestora de creștinătatea occidentală și integrării acestora în biserica răsăritului. Unirea cu biserica Romano-Catolică este descrisă ca un moment al renașterii, o reafirmare a latinității inerente românilor (Cotore 2006; Hitchins 2013: 253-254).Latinitatea românilor și necesitatea iluminării poporului sunt coordonatele majore pe care se articulează discursul și eforturile următoarei generații de cărturari români, cunoscuți posterității sub denumirea de Școala Ardeleană. Deși de formație teologică, aceștia sunt animați de ideile iluminismului, în special de versiunea germană a acestuia, educația și rațiunea fiind instrumentele cheie în vederea emancipării și transformării în cetățeni a popoulației de țărani din rîndul căreia se ridicaseră. Asumîndu-și rolul de elită luminată, aceștia produc pe parcursul cîtorva decenii un număr impresionant de lucrări de istorie, gramatică, dicționare, teologie, morală și manual școlare (Tóth 2001; Hitchins 2013: 259; Duțu 1968: 296-326; Neumann 2006: 143-146). Dacă scrierile catehetice au contribuit la întărirea controlului bisericii asupra pietății populare și la profilarea noii identități confesionale, lucrările dedicate istoriei și limbii românilor au pus bazele discursului identitar și au marcat primele intervenții menite să prelucreze limba în acord cu viziunea cultivată. Principalii artizani ai acestui proces sunt Samuil Micu (1745-1806), Gheorghe Șincai (1754-1816) și Petru Maior (1756-1821). Pentru aceștia limba și istoria erau principalele elemente care distingeau o națiune de altele și-i configurau pedigree-ul (Hitchins 1999: 128). În cele patru volume care alcătuiesc Istoria și lucrurile și întîmplările românilor, Samuil Micu formulează cea mai radicală teorie a descendenței românilor din coloniștii romani, începîndu-și lucrarea cu fondarea Romei de către Romulus și Remus. Mai departe, creștinismul ar fi pătruns în Dacia tot pe filieră romană, avansîndu-se astfel un argument istoric în favoarea bisericii Greco-Catolice. Dar partea cea mai radicală a acestei teorii vizează războaiele daco-romane, în opinia sa dacii fiind exterminați de către romani (Hitchins 2003: 259; Mitu).4O astfel de interpretare relevă atît dorința de a sublinia noblețea românilor și astfel îndreptățirea de a revendica drepturi politice în calitate de urmași ai Romei, cît și preocuparea pentru îndepărtarea oricărei legături cu dacii, întruchipare a barbariei. Teoria lui Samuil Micu, cu diferite nuanțări, modificări și adăugiri, a fost împărtășită și de către alți autori contemporani, precum Gheorghe Șincai5sau Petru Maior.6Puritatea latinității românilor este probată de Samuil Micu și alți cărturari și printr-o serie de obiceiuri și credințe ale țăranilor descrise ca fiind similare cu cele ale strămoșilor din peninsula Italică (Bîrlea 1974: 33‒49; Neagotă 2011: 13-14).7Dacă scrierile istorice au contribuit la luarea în posesie a trecutului național și la scoaterea românilor din categoria „popoarelor fără istorie” (Țichindeleanu 2015: 7; Mignolo 2015: 76), lucrările lor în domeniul filologiei și lingvisticii au reprezentat o intervenție asupra prezentului, în sensul purificării și latinizării limbii române. Prin lucrări precum Elementa linguae daco-romanae sive valachicae (Viena, 1780) sau Lexicon valachico-latino-hungarico-germanicum (Buda, 1825) aceștia au făcut mai mult decît să pună bazele teoretice ale studiului limbii române. Pentru că vedeau limba română ca o versiune alterată a latinei clasice, au purces la o revenire cît mai apropiată de forma ei originară și la standardizarea acesteia. Cea mai radicală măsură a fost înlocuirea cu alfabetul latin a alfabetului chirilic folosit pînă atunci.8Pe lîngă această schimbare de mare impact, au inaugurat folosirea unui sistem de transcriere latină și o ortografie mai degrabă etimologică decît fonetică (Șăineanu 1895: 4-5; Hitchins 2003: 261-262; Mitu). Acest proces de latinizare a limbii române, în special prin adoptarea alfabetului latin, evidențiază și dorința de desprindere de lumea răsăriteană, slavonă, fiind un pas înainte către „revenirea” în lumea civilizată, occidentală. Alături de convertirea la greco-catolicism și ca o consecință a acesteia, cultivarea latinității de către elita intelectuală este și un proces de dez-Orientalizare a românilor. Căderea în Orient datorită succesivelor invazii migratoare și datorită intrării românilor în sfera creștinismului răsăritean este privită de către acești cărturari și mai apoi de alte generații de intelectuali drept o cauză a înapoierii românilor și a condiției lor de primitivi, după cum ilustrează o astfel de formulare:„Astfel se introduce în stat și în Biserică limba slavă, care stăpânește toată viața noastră intelectuală, tot sufletul nostrum, ținându-l în cătușele înădușitoare ale unui întunerec de aproape opt veacuri” (Pâclișanu 1910: 30).9Deși profund preocupați de educarea și civilizarea țăranilor care alcătuiau majoritatea covîrșitoare a națiunii române, deși obiceiurile și credințele populare erau folosite ca argument al latinității românilor, elita intelectuală și clericală a acestei perioade nu-și putea imagina țăranii ca făcînd parte din națiunea politică pentru a căror drepturi militau (Hitchins 1999: 131). Petițiile pe care le-au inițiat, dintre care cea mai faimoasă este Supplex Libellus Valachorum din 1781, revendicau drepturi în virtutea unei moșteniri aristocratice și negau faptul că românii ar fi un neam de țărani (Prodan 1967: 493-510; Drace-Francis 2013: 44). Considerîndu-i ignoranți și superstițioși, aceștia vedeau ca necesară o lungă perioadă de tutelaj înainte ca țăranii să fie în stare să participe integral și într-un mod rațional în afacerile publice (Hitchins 1999: 131). Dacă prin educarea în școlile greco-catolice și romano-catolice din Transilvania, Viena și Roma, o minoritate reușește să se cupleze la modernitatea occidentală și să se integreze într-un alt univers cultural, dobîndind statutul de subiect capabil să raționeze, marea masă a populației țărănești rămîne în continuare în afara modernității, avînd în continuare calitatea de obiect al cunoașterii, descrierii și al politicilor civilizatoare exercitate de elitele intelectual-clericale și de autoritățile imperiale. Anterior încorporării în Imperiul Habsburgic și în sfera creștinătății occidentale, prin calitatea lor de țărani, ortodocși și rezidenți ai unui spațiu aflat în afara lumii civilizate, românii făceau obiectul unei multiple expulzări în afara modernității. Conform narativei identitare și modernizatoare inaugurată de această generație de cărturari, marea masă țărănească a ieșit partial din această stare de multiplă excludere, ajungînd la statutul de „primitivi” din interiorul/de la marginea lumii civilizate.10Din însemnările arhiducelui Joseph Rainer de Habsburg privind călătoria sa de documentare din 1810, în Maramureş şi Bucovina, aflăm că „luaţi la un loc, aceşti români sunt adevăraţi copii ai naturii, prin urmare buni, deschişi şi liniştiţi; ei sunt mult mai buni decât confraţii lor de la Dunăre, de pe Olt şi Mureş, rareori dispuşi la furt, însă deosebit de neciopliţi, cea mai mare vină purtând-o nespusa ignoranţă a preoţilor lor care nu se deosebesc de ei decât că pot să le citească liturghia, încât nu le pot da nicio instrucţie. Prin formarea de clerici instruiţi (şi) prin înfiinţarea de şcoli s-ar putea crea cetăţeni folositori date fiind talentele lor. [...] Sunt puține regiuni ale Europei care sunt [ca în Bucovina] atât de sălbatice [încât], trecând prin acestea, te crezi strămutat în America prin aceea că imaginea, din însemnările călătorilor, a regiunilor sălbatice de acolo se potrivește întocmai cu a celor de aici.”11Astfel de descrieri ale românilor sunt conținute în numeroase scrieri ale funcționarilor și reprezentanților administrației imperiale din această perioadă. În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea autoritățile imperiale demarează un amplu proces de cartografiere și „lizibilizare” (Scott 2007: 18) a noilor teritorii cucerite și a populațiilor aferente. În 1771, Consiliul militar al Curții vieneze solicită feldmareșalului-locotenent von Preiss, general-comandant al zonei, o „descriere completă” a Marelui principat al Transilvaniei. Această descriere se bazează pe conscripția din 1760-1762 (Bernath 1994: 209-213) și a avut un rol important atît în formarea unei imagini despre această populație, cît mai ales în elaborarea unor măsuri și reforme care să ducă la transformarea românilor în cetățeni utili și loiali Imperiului. O altă descriere a Transilvaniei, realizată tot de un funcționar imperial pe nume Thoman, este Beschreibung von Siebenbürgen (1781). După cum a subliniat istoricul Mahtias Bernath, în prezentarea „firii românilor” este vizibilă legătura dintre „descriere” și tendința moralizatoare, în sensul unei pedagogii de stat. Cele două descrieri spun că valahii „ar trăi după simțurile și înclinațiile lor, ar fi dedați băuturii, ușuratici, răzbunători, tentați să emigreze în principatele extracarpatice”. În descrierea sa Thoman face legătura între caracterul românilor și condiția lor de oprimați (Bernath 1994: 212).Sub stratul de barbarie și sălbăticie imperialii observă latinitatea românilor și implicit compatibilitatea cu civilizația datorită acestei descendențe. Cele două descrieri subliniază originea nobilă a românilor – „o rămășiță și urmași ai vechilor colonii romane” – și faptul că, în pofida superiorității numerice și a vechimii sunt lipsiți de drepturile constituționale (Bernath 1994: 213). Latinitatea românilor este evidențiată și de scrierea cu caracter literar Poëmation de secundae legione Valachica a ofițerului imperial Anton Cossimeli, care descrie populația românească din districtul Năsăudului de la sfârșitul secolului al XVIII-lea (Bichigean 1925). Această nobilă descendență din legiunile romane este cultivată în rândul grănicerilor năsăudeni de către autoritățile imperiale în cadrul proiectului de loializare a populației prin organizarea regimentului năsăudean sub egida Virtus Romana Rediviva. Acest simbol era scris pe drapelele celor două batalioane, pe drapelul Institutului militar năsăudean şi era gravat pe toate sigiliile oficiale ale Regimentului. Deviza primului batalion de infanterie era: Pro Imperatore, honor et gloria iar cel de-al doilea batalion: Perpetua Fides.Aceste devize erau scrise cu litere de aur pe eşarfa drapelelor (Onofreiu, Bolovan 2006: 81). În 13 noiembrie 1789, Wiener Zeitung apreciază calitățile noilor trupe intrate în componența armatei imperiale, în urma unor conflicte, făcând iarăși referire la ”latinitatea” acestora, ca sursă a virtuților războinice a recent militarizaților țărani, precum și ”răspunderea” derivată din această descendență nobilă.„Este de dorit ca cel de-al II-lea Regiment grăniceresc român transilvănean să aibă mereu posibilitatea de a face dovada virtuţilor sale de război, deoarece într-un asemenea caz lumea s-ar convinge că simbolul Virtus Romana Rediviva – care a fost dat regimentului, este adevăratul şi neîndoielnicul simbol al acestei naţiuni” (Onofreiu, Bolovan 2006: 81).Sub îndrumarea luminată a reprezentanților imperiali au ieșit la iveală virtuțile războinice latente ale unui neam de țărani, precum și descendența lor nobilă, de urmași ai coloniștilor romani. Cam aceasta ar fi, într-o manieră sintetică, mesajul transmis prin descrierea laudativă făcută românilor ardeleni. Contribuția administrației imperiale la procesul de construire a indentității naționale a românilor reprezintă o parte a procesului de întărire a dominației asupra noii provincii și asupra populațiilor băștinașe. Pe de altă parte, demersurile care vizau emanciparea românilor, dincolo de demofilismul împăratului Iosif al II-lea, erau și o consecință a strategiilor de extindere a administrației imperiale și de contrabalansare a puterii de aristocrației maghiare și a celorlalte stări transilvănene (sașii și secuii) (Verdery 1983; Bernath 1994: 76-85). Pentru legitimare, în secolul al XVIII-lea Habsburgii şi-au atribuit rolul de împăraţi creştini, acordând prioritate originilor antice în construcţia mitului. Punctul de convergenţă dintre descendenţa „romană” a familiei de Habsburg şi cea a românilor a reprezentat nucleul politicii de loializare. Apelul la originea romană a Casei de Habsburg s-a accentuat în perioada înfiinţării graniţei militare, reţeaua de şcoli apărută în această perioadă a promovat tradiţia romană.Mitul împăratului Traian revine în forţă odată cu Şcoala Ardeleană, fiind constant popularizat prin intermediul instituțiilor bisericești și școlare (Maior 2004: 21), având loc o analogie cu mitologia imperială habsburgică și contribuind la eforturile de transformare a țăranilor români în ”cetățeni folositori” pentru Imperiu. Latinitatea românilor este evidențiată și în contextul vizitelor imperiale ale lui Iosif al II-lea și a lui Francisc I, contribuind de asemenea la forjarea identității naționale în rândul populației predominant țărănească, însă în strictă legătură cu loialitatea față de împăratul binefăcător și administrația civilizatoare. Strânsa legătură dintre loialitatea dinastică și dezvoltarea identității naționale a fost reflectată din plin în timpul revoluției de la 1848, când grănicerii năsăudeni au luptat împotriva revoluției maghiare (Andrei 1996: 85-87). După desființarea regimentului grăniceresc în 1851, sloganul Virtus Romana Rediviva — Patria-Naţiuneaa împodobit, alături de tabloul împăratului, Gimnaziul Român Francisc Iosefian înființat la Năsăud în 1863 (Șotropa, Drăganu 1913: 154). Inscripţia „Patria-Naţiunea”, este relevantă pentru concepţia naţiunii în rândul grănicerilor năsăudeni conform căreia desăvărşirea naţională a românilor trebuia să se petreacă în cadrul Imperiului Habsburgic. Aceasta ne duce cu gândul la observația istoricului Sorin Mitu, conform căreia conceptul de „patrie” la românii ardeleni, în special în prima jumătate a secolului al XIX-lea nu se suprapunea peste cel de „naţiune”. Patria avea un înţeles strict teritorial iar în cuprinsul ei puteau coabita mai multe naţiuni, în timp ce naţiunea avea un înţeles etnic (Mitu 2006: 120).Procesul de naționalizare a unei populații se desfășoară prin instituții precum școala și armata (Quiroga 2013: 24-26) fiind coordonat de statul național, însă în acest caz instituțiile în cauză țineau de administrația imperială iar forjarea conștiinței identitare era parte a procesului de transformare a țăranilor în cetățeni folositori și loiali Imperiului. Acest triplu proces – de construire a identității naționalizare, de „civilizare” a țăranilor și de loializare a populației românești – s-a ancorat în ideea latinității românilor.Pentru românii transilvăneni, încorporați în Imperiul Habsburgic la sfîrșitul secolului al XVII-lea, latinitatea devine biletul de intrare în lumea civilizată, europeană, fiind temelia procesului de nation-building la care contribuie din plin elita intelectuală indigenă, administrația imperială și biserica Greco-Catolică rezultată din desprinderea de creștinătatea răsăriteană a unei părți din cler și a enoriașilor pe care aceștia-i păstoreau. Acest proces se petrece sub semnul civilizării și întoarcerii în Europa civilizată întruchipată de creștinătatea occidentală și de monarhia habsburgică. Ideea latinității ca argument al nobleței și a potențialului de a se civiliza/fi civilizat, deși suportă modificări și nuanțări, rămîne o constantă în cultura română modernă și contemporană. 

  p { margin-bottom: 0.1in; direction: ltr; line-height: 120%; text-align: left; }p.western { }a:link { color: rgb(5, 99, 193); }
* Acest text reprezintă varianta în limba română (extinsă și organizată) a conferinței ”The Birth of Romanian Nation Revisited” susținută la Universitatea din Granada, Spania, în cadrul workshopului Decolonizing Identities. Belonging and Rejection of/from the Global South, 11-12 nov. 2016.
Bibliografie:
p { margin-bottom: 0.1in; direction: ltr; line-height: 120%; text-align: left; }p.western { }a:link { color: rgb(5, 99, 193); }
Ambruster, Adolf, Romanitatea românilor. Istoria unei idei, Bucarest, Editura Enciclopedică, 1993.Andrei, Mirela, “Aspecte privind mitul «Bunului Împărat» însensibilitatea colectivă ţărănească din Ardeal la 1848”, enIdentitate şi Alteritate. Studii de imagologie, eds. Nicolae Bocşan, Valeriu Leu, Banatica, Reşiţa, 1996.Boatcă, Manuela, “Multiple Europes and the Politics of Difference Within”, enUneasy Postcolonialisms. Web dossier: Worlds and Knowledges Otherwise 3 (3), Durham Center for Global Studies and the Humanities (Duke University), 2013. (https://globalstudies.trinity.duke.edu/wp-content/themes/cgsh/materials/WKO/v3d3_Boatca2.pdf) Bernath, Mathias, Habsburgii și începuturile formării națiunii române, Cluj-Napoca, Dacia, 1994.Bichigean, Vasile,“Poëmation de secundae legione Valachica”, en Arhiva Someșană, 1925, nro. 2-3, pp. 13-19; 39-65.Bîrlea, Octavian, Istoria folcloristicii românești, Bucarest, Editura Enciclopedică Română, 1974.Burke, Peter, O istorie socială a cunoașterii, Iași, Institutul European, 2004.Călători străini despre ţările române în secolul al XIX-lea,vol. I, ed. Georgeta Filitti, Bucarest, Editura Academiei Române, 2004.Câmpeanu, Remus, Elitele românești din Transilvania veacului al XVIII-lea, Cluj-Napoca, Presa Universitară Clujeană, 2008.Cosma, Valer, Simion, “«Rădicarea din întunecata prostie». Imaginea neamțului la nivelul clerului năsăudean în prima jumătate a secolului al XIX-lea” enArhiva Someșană VII, (3), Năsăud, 2008.Cotore, Gherontie, Gheorghe (1746). Istoria despre schismăticia grecilor, Argonaut, Cluj-Napoca, 2008.Cotore, Gherontie, Gheorghe (1746) Despre articulușurile ceale de price, Alba Iulia, 2000.Drace-Francis, Alex, The Making of Modern Romanian Culture: Literacy and the Development of National Identity, Londres-Nueva York, Tauris Academic Studies, 2006.Drace-Francis, Alex, The Tradition of Invention. Romanian Ethnic and Social Stereotypes in Historical Context, Londres-Boston: Brill, 2013.Duțu, Alexandru, Coordonate ale culturii românești în secolul al XVIII-lea (1700-1821), Editura pentru Literatură, Bucarest, 1968.Furtună, Dumitru, Preoțimea românească în secolul al XVIII-lea. Starea ei culturală și material, Vălenii de Munte, 1915. Hitchins, Keith, Românii 1774-1866, Bucarest, Humanitas, 2013.Hitchins, Keith, A Nation Discovered. Romanian Intellectuals in Transylvania and the idea of nation 1700/1848, Bucarest, The Encyclopaedic Publishing House, 1999. Iorga, Nicolae, Istoria Bisericii Românești și a vieții religioase a românilor, vol. II, Bucarest, Saeculum, 2012. Iorga, Nicolae, Sate și preoți din Ardeal, Bucarest, 1902.Lendvai, Paul, Ungurii, Bucarest, Humanitas, 2013.Maior, Liviu, Românii în armata habsburgică. Soldaţi şi ofiţeri uitaţi, Bucarest, Editura Enciclopedică, 2004.Maior, Liviu, Habsburgi și Români. De la loialitateadinastică la identitatea națională, Bucarest, Editura Enciclopedică, 2006.Matei, Sorin, Adam, Boierii minții. Intelectualii români între grupurile de prestigiu și piața liberă a ideilor, Bucarest, Compania, 2004.Marino, Adrian, Pentru Europa. Integrarea României. Aspect ideologice și culturale, Iași, Polirom, 2005.Mignolo, Walter, Dezobediența epistemică. Retorica modernității. Logica colonialității și gramatica decolonialității [Desobediencia epistémica], Cluj-Napoca, Idea, 2016.Miron, Greta-Monica, Biserica greco-catolică din Transilvania. Cler și enoriași (1697-1782), Cluj-Napoca, Presa Universitară Clujeană, 2004.Mitu, Sorin, Imagini europene şi mentalităţi româneşti din Transilvania la începutul epocii moderne, Cluj-Napoca, Editura Presa Universitară Clujeană, 2000.Mitu, Mitu, Transilvania mea. Istorii, mentalităţi, identităţi, Iasi, Polirom, 2006.Neagotă, Bogdan, “Ideea romană și comparatismul genetic latinizant în studiile de folclor românesc” en ORMA. Revistă de studii etnologice și istorico religioase, nro. 16. 2011.Neumann, Victor, Tentația lui homo europaeus. Geneza ideilor moderne în Europa Centrală și de Sud-Est, Iași, Polirom, 2006.Onofreiu, Adrian, Bolovan, Ioan, Contribuţii documentare privind istoria regimentului grăniceresc năsăudean, Bucarest, Editura Enciclopedică, 2006.Pál, Judit, “Integrarea Transilvaniei în Imperiul Habsburgic la sfârșitul secolului al XVII-l” en Austrian Influences and Regional Identities, eds.François Bréda, Valentin Trifescu, Luminița Ignat-Coman, Giordano Altarozzi, Bratislava, Ab Art, 2012.Pâclișanu, Zenovie (1910), Biserica și românismul, Galaxia Gutenberg, Târgu-Lăpuș, 2005.Pop, Ioan-Aurel, Biserică, societate și cultură în Transilvania secolului al XVI-lea. Între acceptare și excludere, Bucarest, Editura Academiei Române, 2012.Prodan, David, Supplex Libellus Valachorum, Bucarest, 1967.Quiroga, Alejandro, ”La nacionalización en España. Una propuesta teórica”, en Ayer. Revista de Historia Contemporánea, 90, (2), 2013.Said, Edward, Orientalism, NuevaYork, Vintage Books, 1979. Șaguna, Andrei, Istoria bisericei ortedocse resaritene universale, Olmutz, 1860.Șăineanu, Lazăr, Istoria filologiei române, cu o privire retrospectivă asupra ultimelor decenii (1870-1895): Studii critice, Bucarest, Editura Librăriei Socec & Co., 1895.Şotropa, Virgil, Drăganu, Nicolae, Istoria şcoalelor năsăudene: scrisă cu prilejul jubileului de 50 de ani de existenţă (1863-1913) a gimnaziului superior fundaţional din Năsăud, Năsăud, 1913.Todorova, Maria, Imagining the Balkans, Oxford University Press, Oxford/Nueva York, 1997.Tóth, Zoltán, I, Primul secol al naționalismului românesc ardelean (1697-1792), Bucarest, 2001.Țichindeleanu, Ovidiu, „Prefață”, en Dezobediența epistemică. Retorica modernității. Logica colonialității și gramatica decolonialității [Desobediencia epistémica], Walter Mignolo, Cluj-Napoca, Idea, 2016.Verdery, Katherine, Transylvanian Villagers: Three Centuries of Political, Economical, and Ethnic Change, University of California Press, 1983.Wolf, Larry, Inventing Eastern Europe. The Map of the Civilization on the mind of the Enlightenment, Stanford University Press, 1994.


1 Pentru o discuție despre dezvoltarea culturii române și a identității naționale în Principatele Dunărere, vedeți lucrarea The Making of Modern Romanian Culture: Literacy and the Development of National Identity, de Alex Drace-Francis (2006).2 Pînă pe la mijlocul secolului al XIX-lea cînd începe să se impună etnonimul ”român”, atît în referirile românilor la ei înșiși, cît și în referirile externilor, denumiri exonimice precum ”valahi”, ”vlahi”, ”blachi” sau ”oláh” în maghiară erau utilizate pentru a denumi populațiile romanizate din Europa de Est și Sud-Est (Gherghel 1920: 4-6). În spațiul lingvistic german pînă în anii cincizeci ai secolului al XIX-lea, cînd se impune denumirea germană modernă, termeni precum ”moldovean” sau ”valah” erau folosiți în referirile la acest popor sud-est european (Heitmann 1995: 26). În cazul maghiarilor, românii apar sub denumirea ”oláh” tot pînă în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, denumire care ajunge să fie percepută de către intelectualitatea română din menționatul veac ca fiind peiorativă datorită înțelesului secundar de ”păstor”, „cioban” (Mitu 2013: 355, 393). Însemnările de călătorie ale britanicilor John Paget (1850) și D. T. Ansted (1862) reflectă faptul că printre călătorii veniți din capătul occidental al continentului, termenul valah era încă în uz la începutul celei de-a doua jumătăți a secolului al XIX-lea.3 Recensămintele operate de administrația habsburgică în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea arată că românii reprezentau peste 50% din populație, ajungând pe la mijlocul secolului al XIX-lea la 59%. Peste 90% dintre români erau țărani, dintre aceștia trei sferturi fiind dependenți de nobli sau zilieri, abia un sfert fiind țărani liberi (Hitchins 2013: 247). De asemenea, faptul că românii reprezintă mai mult de jumătate din totalul populației Transilvaniei este evidențiat în descrierea din 1775 produsă de administrația imperială (Bernath 1994: 212).4 Dacismul reprezintă una dintre versiunile radicale ale reacției autohtohniste care se profilează în a doua jumătate a secolului al XIX-lea și care culminează în propaganda național-comunistă a lui Nicolae Ceaușescu din ultimele două decenii ale regimului său. Această teorie minimalizează pînă la negare efectele romanizării, accentuînd continuitatea dintre daci și români (Neagotă 2000-2002). 5 În cele trei volume care compun Hronica românilor (1805-1812), acesta prezintă numeroase izvoare istorice pentru a dovedi teoria descendenței din romani a românilor și continuitatea locuirii teritoriilor care au alcătuit fosta provincie Dacia.6 Istoria pentru începutul românilor în Dachia (1812) reprezintă una dintre cele mai populare și influente scrieri ale perioadei pe această temă.7 Menționez în acest sens scrieri precum Scurtă cunoștință a istorii românilor (Buda, 1792-1796), de Samuil Micu, Despre obiceiurile populare de înmormântare la români (Viena, 1817) de Vasile Popp sau Anticele românilor (Buda, 1832-1833), de Damaschin Bojincă.8 Pînă în secolul al XVI-lea limba slavonă era folosită în scrierile bisericești destinate românilor transilvăneni. În contextul Reformei protestante care a cuprins Principatul Transilvaniei provocînd profunde schimbări confesionale, apar primele scrieri în limba română, însă cu alfabet chirilic. Din punct de vedere juristicțional biserica Ortodoxă era supusă superindendentului calvin iar o serie de hotărîri ale principilor transilvăneni obligă clerul ortodox să predice în limba română pentru ca credincioșii să poată avea acces la cuvîntul lui Dumnezeu. Totuși, în practică pînă în primele decenii ale secolului al XVIII-lea sunt întîlniți preoți care nu se conformau acestei cerințe (Iorga 2007: 37; Furtună 1915: 109). Alfabetul latin se impune abia în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. 9 O altă teorie autohtonistă apărută către sfîrșitul secolului al XIX-lea și extrem de influentă în prima jumătate a secolului al XX-lea plasează ortodoxia și biserica Ortodoxă ca fundament al identității naționale, deși asumă ideea latinității poporului român. Conform acestei teorii, apariția bisericii Greco-Catolice reprezintă o rătăcire a unei părți a națiunii române, datorată dominației maghiare și habsburgice și înstrăinării elitei intelectuale de poporul reprezentat de țăranii loiali ortodoxiei și tradiților ancestrale (Șaguna 1860; Iorga 2009: 26).10 Conform teoriei lui Walter Mignolo care afirmă că „locuitorii rurali sînt considerați a fi în afara spațiului modern reprezentat de marile orașe” (2015: 78).11 Călători străini despre ţările române în secolul al XIX-lea, vol. I, ed.. Georgeta Filitti, (Bucureşti: Editura Academiei Române, 2004)
16. Victimele uitate ale războiului chimic din Vietnam - Nov 3, 2017 4:04:00 PM
p.sdendnote { margin-left: 0.24in; text-indent: -0.24in; margin-bottom: 0in; font-size: 10pt; line-height: 100%; }p { margin-bottom: 0.1in; line-height: 120%; }a:link { }a.sdendnoteanc { font-size: 57%; }
p.sdendnote { margin-left: 0.24in; text-indent: -0.24in; margin-bottom: 0in; font-size: 10pt; line-height: 100%; }p { margin-bottom: 0.1in; line-height: 120%; }a:link { }a.sdendnoteanc { font-size: 57%; }
 @ nytimes.com
Mulți dintre noi au consumat cu saț producțiile americane despre războiul din Vietnam. Unele mai simpliste, cu super eroi precum Chuck Norris, altele mai sofisticate, cu actori de calibru, precum Robert de Niro și Christopher Walken, toate ne-au prezentat violența unui conflict purtat de soldații americani departe de casă, pentru apărarea democrației în fața expansiunii comunismului. Eroismul soldaților, camaraderia, spiritul de sacrificiu, imprevizibilitatea unui inamic aparent pretutindeni și lipsit de orice scrupule, torturi inimaginabile, atentate și bombardamente intense, toate sunt ingredientele unor astfel de producții cu scopuri multiple și diverse. Dacă unele întrunesc din plin caracteristicile propagandei de război, altele oferă incursiuni critice asupra conflictului, evidențiind atrocitățile comise de americani și efectele nocive asupra psihicului soldaților americani. Dar nu despre modurile în care cinematografia americană a prezentat conflictul din Vietnam vreau să vorbesc în paginile următoare, ci despre un aspect mai puțin cunoscut la nivel popular, deși este esențial pentru înțelegerea violenței acelui conflict și a modului în care este instrumentată lupta pentru democrație și drepturile omului de către cea mai mare putere militară contemporană.       Pe parcursul secolului al XX-lea marile puteri au investit resurse enorme în dezvoltarea de arme biologice și chimice, unele dintre ele fiind testate în timpul marilor și micilor conflagrații. Unul dintre cele mai traumatizante cazuri îl reprezintă utilizarea pe front a gazelor toxice în Primul Război Mondial, într-atît de traumatizante încît se zice că nu ar mai fi fost folosit în timpul celui de-al doilea război mondial, chiar dacă acesta a avut numele și caracteristicile unui război total și a implicat cîteva din cele mai odioase figuri ale umanității. Oricît de iresponsabili ar fi fost liderii politici și militari, oricît de încrîncenată ar fi fost lupta, lumea civilizată a realizat proporțiile și pericolele unor astfel de arme și nu și-a mai permis luxul de-ași da în petec în propria ogradă, mai ales că în multe cazuri efectele unor arme biologice și chimice nu se limitau doar la inamici și se prelungeau mult după încheierea conflictelor, inclusiv asupra generațiilor următoare. Tocmai grija și responsabilitatea marilor oameni de stat și arme au determinat fel de fel de inițiative menite să determine marile și micile puteri că nu vor dezvolta și utiliza astfel de arme (Protocolul de la Geneva din 1925; Biological and Toxin Convention BTWC, 1972 etc.). Cu atît mai mult că utilizarea de către japonezi a armelor biologice în China a oripilat (postum) întreaga lume.iDar, ca și în alte cazuri, astfel de protocoale și convenții erau mai mult pentru căței, tentația superiorității militare categorice fiind irezistibilă. Doar că investițiile în astfel de arme, oricît ar avea parte de teste în perimetre controlate, sunt incomplete fără utilizarea lor într-un conflict real. Și pentru una dintre marile puteri care a investit în acest tip de armament, oportunitatea a reprezentat-o intervenția anticomunistă din Vietnam, care a dus la uciderea a aproximativ 58.000 de americani și undeva între 2 și 3 milioane de vietnamezi, foarte mulți dintre ei civili.iiDar mai există o altă categorie de victime a acestui conflict, atît în rândul americanilor, cît mai ales a vietnamezilor, inclusiv în rândul generațiilor apărute după sfîrșirea oficială a conflictului. Milioanele de oameni afectați de războiul chimic purtat de SUA.         Între 1961 și 1971, în cadrul operațiunii Ranch Hand, peste 73 de milioane de litri de substanțe chimice au fost slobozite asupra Vietnamului,iiiîn special în zona rurală,iv pentru a distruge vegetația care oferea adăpost și hrană trupelor inamice ale Vietcongului. Din care în jur de 45 de milioane de litri de Agent Orange, care conține una dintre cele mai puternice toxine cunoscute de omenire: dioxina. Numai în 1967 armata americană a aruncat 5.1 milioane de galoane de ierbicide cu dixină asupra satelor vietnameze, fără să se țină cont de efectele violente asupra oamenilor și naturii. Ca și în alte cazuri în care s-au utilizat astfel de arme, impactul toxinelor nu s-a limitat doar la populația inamică (soldați, civili, femei, copii, bătrîni etc.), ci a lovit din plin și în rândul soldațiilor americani, cu efecte care se resimt inclusiv în zilele noastre.vCercetările ulterioare estimează că aproximativ 3 milioane de vietnamezi și cîteva mii de americani au fost expuși la Agentul Orange/dioxină și au avut de suferit din această cauză.viConform unui material de pe site-ul Aspen Institute, în unele cazuri concentrația acestor substanțe era de 20 de ori mai puternică decît cea utilizată în mod normal în agricultură pentru uciderea plantelor.vii Același material arată că astfel de ierbicide au fost aruncate asupra unei suprafețe de peste 24%, distrugînd 5 milioane de acrii de pădure și aproximativ 500.000 de acrii de recolte. Din aceste suprafețe, 34% au fost stropite de mai multe ori, iar un studiu arată că 3.181 de sate au fost de asemenea stropite.
         În ultima perioadă, o serie de cercetări medicale și anchete au scos la iveală impactul acestor substanțe, impact cunoscut și în anii utilizării, însă trecut cu vederea sau, în unele cazuri, cum este raportul Bionetics din 1965, suprimat de către guvernul SUA.viiiAstfel de rezultate, precum și numeroasele procese pe care statul american le-a avut cu proprii veterani, au determinat apariția în presă a unor articole care prezintă chestiunea.          Ce a rămas în urma utilizării intensive a acestor substanțe toxice?Dincolo de distrugerea imediată a recoltelor și hectarelor de vegetație, cu repercursiuni asupra solului care se simt și în prezent, au rămas efectele pe termen scurt și lung asupra populației, indiferent de vîrstă. Cercetările medicale arată că au explodat cancerul (mai ales cancerul de prostată la bărbați) și malformațiile la nou-născuți, că au determinat schimbări hormonale la noii-născuți, dizabilități fizice și afecțiuni neuronale grave.ixMai multe despre aceste efecte, despre rezultatele cercetărilor medicale și despre poveștile unora dintre cei afectați, puteți citi în bibliografia atașată acestui scurt material.         La Acordul de Pace din Paris din 1972, administrația Nixon a promis să contribuie cu 3 miliarde de dolari la reconstrucția Vietnamului. Promisiune neîndeplinită. În 2004, veterani de război din SUA și victime vietnameze au dat în judecată companiile care au produs aceste ierbicide (companii precum Monsanto și Dow) despre care conțineau un nivel letal de dioxină. În pofida faptului existau promisiuni anterioare cum că veteranii vor fi despăgubiți pentru anumite afecțiuni cauzate de expunerea la Agentul Green și alte ierbicide, administrația SUA și companiile vizate și-au susținut în instanță că nu există probe care să susțină legătura dintre afecțiuni și expunerea la acele substanțe.xEforturile veteranilor americani și numeroasele procese intentate de-a lungul deceniilor, au determinat congresul SUA să aloce în 2010 13.3 miliarde de dolari pentru despăgubiri și alte costuri. Senatul a mai adăugat 12 milioane de dolari pentru combaterea efectelor Agentului Green în Vietnam, dintre care o mică sumă pentru cheltuieli legate de sănătate. Despre cum își asumă guvernul SUA urmările războiului chimic purtat împotriva vietnamezilor și despre cum caută să repare, pe cît posibil, distrugerile provocate și să stopeze perpetuarea efectelor, puteți să vă faceți o idee pornind de la sumele investite și programele elaborate. De exemplu, peste 100 de milioane de dolari au fost alocați pentru decontaminarea aeroportului Da Nang, unul din hot spot-urile operațiunii care a implicat utilizarea Agentului Green. Și doar 20 de milioane de dolari pentru victime. Ca și în cazul procesului amintit mai sus, scuza pentru absența unor compensații semnificative și a unor programe medicale serioase pentru victime, este lipsa unor dovezi clare care să arate legătura dintre expunerea la aceste toxine și bolile/dizabilitățile de care suferă victimele vietnameze. Dar presa americană susține contrariul, anume că există nenumărate dovezi care acreditează această legătură negată de administrația SUA și de companiile cărora se solicită despăgubiri. Iar Departamentul pentru Veterani al SUA recunoaște de ceva vreme 14 boli/afecțiuni despre care se consideră că au o legătură cu expunerea la Agentul Green.xi         @ PinterestSpre deosebire de veteranii americani, care și aceia au fost ne-băgați în seamă multă vreme și văzuți ca povară de către statul care I-a folosit, victimele vietnameze sunt undeva departe și publicul american nu se ciocnește prea des cu efectele și urmările atrocităților comise de statul lor. Un articol din New York Times, citînd un studiu al Crucii Roșii Vietnameze, apreciază că ar fi necesară o sumă de aproximativ 35 de milioane de euro annual, pe o perioadă de minim 10 ani (adică aproximativ 350 de milioane de euro, însemnînd 12$ de victimă pe an) pentru a aduce ameliorări medicale semnificative victimelor vietnameze. O sumă absolut infimă comparativ cu sumele investite în producerea, transportarea și răspîndirea Agentului Green în Vietnam. Dar, după cum concluzionează autorul acelui articol, moștenirea lăsată de Agentul Green nu e doar despre știință și economie. Este, în primul rînd, despre decența umană.        În încheiere, o observație legată de una dintre companiile producătoare de astfel de ierbicide și, implicit, beneficiară de profituri semnificative din contractele cu guvernul american pentru măcelărirea vietnamezilor. Monsanto nu doar că a fost bine-mersi în toată perioada post măcel, dar s-a extins, de multe ori tot cu sprijinul autorităților americane, dar recent a fuzionat cu o altă companie care are o moștenire impresionantă în materie de profituri obținute din uciderea chimică a semenilor: Bayer, companie germană urmașă a I.G. Farben, cea care a produs gazul toxic Zyclon B, utilizat de naziști pentru exterminarea evreilor și romilor în lagărele de concentrare.xii          Cum a fost posibil așa ceva după toate ororile prin care deja trecuse omenirea?Explicații sunt multe. Subliniez un singur aspect. Succesul propagandei americane în rândul propriilor cetățeni, pentru că altfel nu s-ar fi expus mii de soldați unui astfel de risc, oricît ar fi fost de bine plătiți și orice ordin ar fi primit. Eficiența propagandei (P.R., în termenii lor) se datorează și lansării unui program educațional care le arăta cetățenilor civili voioși care utilizau în contexte pașnice acele ierbicide, ba chiar aplicîndu-le pe propria piele sau trecînd fără necazuri prin zone în care vegetația fusese curățată prin folosirea acestora. Cetățenii erau asigurați că aceste ierbicide sunt inofesive pentru oameni, afectînd doar plantele.xiii

Cam atît despre respectul față de ființa umană și preocupările pentru o viață mai bună. Cam atît despre ”claritatea morală” a Occidentului care și-a învățat lecția după cele două mari orori ale secolului XX. Concluziile le puteți trage și singuri.  ihttps://ligaoamenilordeculturabontideni.blogspot.ro/2015/09/regretabile-ispravi-stiintifico.html. iihttps://www.commondreams.org/views/2017/10/09/vietnam-war-not-history-victims-agent-orange. iiihttps://www.salon.com/2017/10/09/agent-orange-exposed-how-u-s-chemical-warfare-in-vietnam-unleashed-a-slow-moving-disaster_partner/. ivhttps://www.nytimes.com/2017/09/15/opinion/agent-orange-vietnam-effects.html vhttps://www.nytimes.com/2017/09/15/opinion/agent-orange-vietnam-effects.html. vihttps://www.commondreams.org/views/2017/10/09/vietnam-war-not-history-victims-agent-orange. viihttps://www.aspeninstitute.org/programs/agent-orange-in-vietnam-program/what-is-agent-orange/. viiihttps://www.commondreams.org/views/2017/10/09/vietnam-war-not-history-victims-agent-orange.ixhttp://nypost.com/2017/09/28/agent-orange-is-still-causing-deformities-in-vietnams-babies/. xhttps://www.commondreams.org/views/2017/10/09/vietnam-war-not-history-victims-agent-orange; https://www.nytimes.com/2017/09/15/opinion/agent-orange-vietnam-effects.html; xihttps://www.nytimes.com/2017/09/15/opinion/agent-orange-vietnam-effects.html. xii/http://ligaoamenilordeculturabontideni.blogspot.ro/2016/10/afaceri-de-succes-bayer-si-monsanto.html. xiiihttps://www.salon.com/2017/10/09/agent-orange-exposed-how-u-s-chemical-warfare-in-vietnam-unleashed-a-slow-moving-disaster_partner/.
17. Cel mai popular fake news din România - Oct 26, 2017 7:53:00 PM
td p { margin-bottom: 0in; }p { margin-bottom: 0.1in; line-height: 120%; }a:link { }
td p { margin-bottom: 0in; }p { margin-bottom: 0.1in; line-height: 120%; }a:link { } td p { margin-bottom: 0in; }p { margin-bottom: 0.1in; line-height: 120%; }a:link { }
Există în mass-media autohtonă, aia care se pretinde quality și e luată ca atare de către o bună parte din populația cu pretenții, o panică și revoltă constante față de fenomenul fake news. De vreun an și ceva suntem lămuriți, din cînd în cînd, despre acest mare și pervers bai, despre cît de dăunător este, cui folosește și cum funcționează. Acestui militantism anti-fake news se adaugă tot mai des articole și luări de poziție despre propaganda dușmană, adică rusească, consumatorii de media fiind, de asemenea, lămuriți cum stă treaba și cu acest pericol care mișună printre noi corupînd minți și suflete. Pe o astfel de platformă quality am citit zilele astea un articol despre parșiva propagandă rusă, în cursul căruia jurnalista reamintea o lămurire clișeu:
”Încă din anii 70au fost studiate modurile în care un mesaj fals ajunge să fie receptat ca adevărat de auditoriu. Concluziile la care au ajuns cercetătorii au fost că simpla repetare a unui mesaj îl face să fie receptat drept credibil. Când aude o informație familiară, creierul reacționează mai rapid și se produce o scurtătură care îl face să atribuie valoare de adevăr informației,după cum explică psihologii.”(Laura Ștefănuț, Digi 24)
p { margin-bottom: 0.1in; line-height: 120%; }a:link { }
Or fi rușii învîrtoșați într-ale propagandei și puși pe treabă, dar m-am gîndit că rețeta asta poate fi verificată și în alte cazuri, așa că ia să vedem ce găsim în ograda noastră. Mai precis, tocmai în zona presei care demască astfel de mecanisme și șmecherii. Totuși, trecem peste faptul că platforma gazdă, considerată vîrf de lance al luptei împotriva știrilor false, manipulării și dezinformării, a recurs nu de puține ori la această rețetă cînd era vorba să acrediteze anumite informații și trenduri, de dragul unei cauze și agende extrem de bine intenționate, pentru a ne opri asupra celui mai recent exemplu de manipulare și fake news din lungul șir al materialelor despre asistații social din România și lenea care face ravagii în societatea autohtonă. Găzduit de alt organ quality, al unuia dintre afaceriștii paraziți îmbuibați din afaceri cu statul, articolul, deși scris absolut mediocru și fără o minimă abilitate scriitoricească, își arată măiestria prin modul în care manipulează o serie de informații, date și afirmații, pentru a demonstra teza dorită: România a ajuns țara asistaților social și a celor care fug de muncă; teză afirmată vîrtos încă din titlu.
           Deși s-au întețit în ultimele luni, foarte probabil din cauza foametei de bani a căpușelor din domeniul HR (despre parazitismul, impostura și nocivitatea acestora, puteți citi un material extrem de bun aici), a antreprenorilor afectați de creșterile salariale și de faptul că populația nu mai pune botul la salariile lor mizerabile și preferă să o taie peste hotare, astfel de materiale au apărut destul de des în ultimul deceniu, parcă mînă în mînă cu politicile de austeritate și cu privilegiile + scutirile pentru investitori și anumite categorii profesionale (cei din industria IT). Digi, Pro TV, HotNews, Adevărul și mai toată media cu ifose quality și provinciale au împins la greu în spațiu public povestea cu milioanele de asistați social și cu lenea ălora de refuză să presteze pe salariul minim pe economie, în pofida diferitelor materiale care au prezentat date oficiale despre numărul beneficiarilor de venit minim garantat (VMG= 142 lei pe lună), a beneficiarilor de șomaj, pensii, indemnizații pentru creșterea copiilor și pensie de handicap, despre cuantumul acestor plăți, despre condițiile și durata în care se poate beneficia; toate arătînd o realitate cu mult diferită față de adevărul propus de diferiți mercenari semidocți din media. Dacă aveți curiozitatea și buna credință să verificați înainte să vă năpustiți asupra oalei cu lături puse în față de media, vă invit să parcurgeținiște materiale cu o documentație mult peste ceea ce oferă trompetele propagandistice din presă, accesînd linkurile la care fac trimitere în cursul textului.         Trebuie să începem prin a spune că în pofida propagandei deșănțate și a afirmațiilor mincinoase despre cum se toacă bugetul public pe ajutoare sociale, la nivel de UE, România este codașă la astfel de cheltuieli: ”România cheltuie doar 0,2% din PIB pentru combaterea excluziunii sociale (dintre caremare parte din cheltuieli sunt pentru plata VMG), față de 0,8% media în UE-28. Ca procent din total bugetar, asta înseamnă 0,4%, față de 1,8% media europeană. Mai concret și de dragul comparației, într-o lună de zile România cheltuie aproximativ 15 milioane de euro pentru plata VMG, ceva mai puțin decât costul unui kilometru din cei 54 de kilometri construiți ai autostrăzii Transilvania (23 de milioane de euro).”        În articolul din Adevărul, ca și în altele din aceeași categorie a fake news-urilor cu spoială quality, se vorbește de asistați care preferă să stea acasă, fără să facă nimic, încasînd jumate din cît ar putea încasa muncind nu știu unde. Afirmația este atribuită psihologului clujean Daniel David: „Gândirea e în felul următor: «decât să lucrez opt ore, prefer să stau, chiar dacă primesc jumătate din cât aş fi primit ca salariu, dar nu depun niciun efort.” Și este cît se poate de falsă, chiar dacă vine din gura unui mare expert în mentalități, psihologii populare și altele. Pentru că datele oficiale ne arată cu totul alte sume: „141 de lei, lunar, pentru o persoană singură. Pentru o familie formată din două persoane, suma se ridică la 255 de lei, pentru una formată din trei persoane – la 357 lei. O familie din cinci persoane încasează 527 lei în total, iar pentru familiile care depășesc 5 persoane se acordă 36,5 lei în plus pentru fiecare altă persoană peste numărul de cinci, ceea ce înseamnă deja mai puțin de 100 de lei lunar pe cap de om. Pentru oricine care știe cât costă viața în România, chiar și la țară, este limpede că o persoană nu poate să supraviețuiască decent cu asemenea bani, darmite să huzurească, cum insinuează unii.”       Apoi vine povestea devenită deja folklor cu milioanele de asistați și rostogolită de media și Radio Șanț prin toate cotloanele internetului (vezi articole pe Digi și altul pe HotNews în anexă, susținînd halucinantul număr de peste 7 milioane de asistați social). Ca să le iasă milioanele alea, cei care intoxică cu bună știință, bagă în aceeași categorie a beneficiarilor de ajutor social (venit minim garantat) pensionari, copii care iau alocație, șomeri și persoane cu handicap. Pentru că beneficiari de ajutor social sunt 221.000 în toată țara. Mai precis, „conform datelor oficiale existente pe site-ul Ministerului Muncii, în luna august 2017 au fost 221.048 de beneficiari ai VMG.” Iar sumele cheltuite cu aceștia nu sunt de ordinul miliardelor de euro, așa cum mincinos afirmă media, ci ”de aproximativ 180 de milioane de euro” (conform datelor pe 2016).        Faptul că lumea nu mai acceptă să sclavagească pe salarii care de foarte multe ori îi țin tot sub pragul sărăciei, e cît se poate de normal iar predicatorii nesimțiți care tot vin cu povestea cu lenea oamenilor, fie că e vorba de antreprenori ce fac profit din sărăcia și disperarea semenilor, fie că e vorba de pseudo-jurnaliști cu simbrie, ar trebui luați la șuturi, cu tot cu minciunile lor împănate cu date și informații manipulate. Nu să li se cînte în strună și să se soarbă cu atîta poftă din rahatul propagandistic pe care-l servesc consumatorilor.        Revenind la cel mai recent caz de fals și manipulare grosolană, firește că sunt cuprinse în articol și vaietele unei căpușe din sectorul HR (resurse umane), cu eterna poveste despre cum a obișnuit statul populația cu ajutoare sociale și despre cît de nasol e că „majoritatea românilor sunt proprietari de locuințe și mai au și cîte un petec de pămînt”, ceea ce le permite luxul de a nu accepta orice job de căcat cu salariu de căcat oferit de firma lui și în urma căreia, pentru intermediere, el își face profitul. Din categoria, românii nu sunt chiar atît de săraci și disperați încît să accepte chiar orice, iar asta e nasol pentru noi și companii. Mai are și nesimțirea să insinueze că sunt leneși („preferă să nu alerge după un loc de muncă”), după ce afirmă că petecul ăla de pământ îi ține departe de foametea atît de rentabilă pentru biznisul lor. Săptămînile trecute, pentru afirmația cu găinile crescute în gospodărie și autoconsumul care provoacă pierderi bugetului de stat, Varujan Vosganian a fost terfelit și porcăit într-un hal fără de hal. Păcăliciul ăsta, care afirmă o grosolănie și mai mare, doar că de astă dată cu pierderi în sectorul privat, e trecut cu vederea, ba chiar aprobat în cele ce zice el.         Deși în a doua jumătate a materialului e pomenit faptul că actualul nivel al salarizării din România ține în sărăcie o bună parte din cei care-s angajați pe salariul minim pe economie (prin vocea sociologului Mircea Kivu), deși adaugă că datele oficiale la nivel de UE arată că peste 38% din populația României este expusă sărăciei, autoarea perseverează cu habotnicie în ideea că cetățenii sunt leneși și fug de muncă, fără să atingă cu o floare antreprenorii și companiile care țin în sărăcie hălci întregi din societate și fără să se gîndească, de dragul logicii argumentative, că inlcuderea acestor date în material contrazic flagrant titlul și prima parte.        Dacă jurnaliștii ăștia nu ar fi leneși sau rău intenționați/chitiți pe propagandă, ar putea verifica datele oficiale și materialele documentate de alte persoane, care arată o cu totul altă realitate decît cea pe care o zugrăvesc ei. În realitatea aceea se poate observa că deficitul de forță de muncă a ajuns să fie atît de mare încît chiar și dacă s-ar îndeplini fantezia multor antreprenori și comentaci cu sensibilități naziste de a obliga prin lege populația neangajată să accepte orice job li se oferă, tot nu s-ar putea acoperi necesarul. Și s-a văzut asta la diferitele tîrguri de joburi, chiar dacă aceeași media quality a prezentat rezultatele unor astfel de tîrguri tot în registrul fake news-urilor și manipulării, după cum se poate vedea din acest caz școală de dezinformare quality.  Situația e atît de gravă încît pînă și organul portavoce a intereselor de biznis de pe ale noastre plaiuri, Ziarul Financiar, a ajuns să urle că ieșirea din această criză și evitarea uneia mai mari e mărirea grabnică a salarilor .       Lumea a plecat peste hotare, căci leneșii ăia de refuză salariile mizerabile oferite de multe ori de firme ce fac un profit de-a dreptul nesimțit raportat la remunerația muncii și la nivelul de trai din jur, se duc la alții, care le oferă ceva mai mult. În fond, ca și medicii și alte categorii profesionale cărora nu li se sare la gît că nu acceptă să lucreze pe un salariu mizerabil în nu știu ce spital semi-urban (deși statul a investit în educația lor), oamenii au ascultat de îndemnul președintelui al cărui spirit și viziune s-au dizolvat în zeci de particule ce au înmugurit în tărtăcuțele unor largi segmente de populație revoltat-activă. Iar despre asistații social care chiar beneficiază de imensa sumă de aproximativ 142 lei lunar, fiți siguri că cei mai mulți dintre ei nu doar că o duc greu, dar trag din greu la negru, de multe ori la munci pe care nu multă lume le-ar face. Dacă chiar vă interesează, puteți găsi cîteva cazuri aici, aici și aici . În multe astfel de cazuri, avînd în vedere că avem de-a face cu un procent destul de mare de romi beneficiari de ajutor social, alternativa lor e cerșitul sau furtul, pentru că joburile, chiar și așa prost plătite, rar cînd le sunt atribuite și lor. Oricîtă gălăgie ar face hărnicimea rasistă din online. Așa că, ajutorul social și culesul de ciuperci/plante medicinale, plus furnizatul de lemne, sunt cele mai la îndemînă pentru mulți dintre ei.         De o ironie tristă și extrem de elocvent pentru mulți dintre cei care țin isonul acestui tip de fake news și rostogolesc cu entuziasm și mînie un mit aducător de stigmat, e că foarte mulți dintre cei care i-au sărit la gît lui Vosganian gîndesc în aceiași parametri cînd vine vorba de asistații social și alți cetățeni care refuză joburile grele și prost plătite. Nu iau în calcul muncile pe care aceștia le practică pentru a-și asigura supraviețuirea, fie că e vorba de agricultură, cules, munci cu ziua la negru etc. Pentru că e o muncă disprețuită, ne-fiscalizată, intermitentă de multe ori și la periferia sistemului economic.        Revenind la paragraful de început, despre cum ajunge un mesaj fals, prin repetare, să fie acreditat ca adevăr, rețeta se verifică din plin în cazul poveștii cu plaga asistaților, inclusiv pe canalele media care denunță fake news-urile și manipulările de acest gen. Povestea e înghițită de mult, a ajuns la stadiul de platitudine, încît a dus la talibanizarea unei bune părți din societate, atît antreprenori, cît și muncitorime exploatată, săraci lipiți, oportuniști, scursuri din HR și media și păcălici din online, fără viitor. Inspectați secțiunea comentarii a unor astfel de materiale și o să vedeți acolo deversare de furie, stereotipuri, falsă cazuistică și ură, foarte multă ură. Termenul de asistat social a ajuns să comporte niște conotații foarte toxice, fiind sinonim cu un cortegiu de vicii și păcate. Lumea-și descoperă brusc hărnicia și apetitul pentru muncă, clamînd cu mîndrie că fac naveta 50 km pt 2000 de lei și „nu se plînge/nu comentează” cînd se confruntă cu astfel de nesimțiți care refuză joburi. Dacă scopul acestor materiale, pe lîngă lobby-ul pentru unii angajatori și recrutori, este scoaterea la interval a unei categorii sociale, fără voce publică, deci fără posibilitatea de a se apăra, pentru rolul de țap ispășitor al marilor rele din societate, mișcarea reușește mai mereu. Prostimea, educată sau nu, cu salariu peste medie sau nu, cu firmă sau fără firmă, se năpustește cu sete asupra poveștii și o rumegă cu mînie și patimă. Fără prea multă reținere, putem afirma că povestea cu asistații social și leneșii care fug de muncă este unul dintre cele mai populare fake news-uri autohtone, cu o priză extraordinar de bună la toate nivelele sociale, indiferent de gradul de pregătire, de ifose și de pretenții. Încă  o dovadă că ignoranța, ura, lenea și ideile de-a gata pot face minuni cînd e vorba să unească lumea, indiferent de clasă și educație, împotriva cuiva. Mai ales împotriva cuiva slab, fără voce și apărare. Mai avem nevoie de evrei?P.S. Semnatarul acestui text se încadrează, conform viziunii din media quality, în categoria asistaților social. Fără job (de cîteva luni) dar cu un prunc aducător de alocație. În final, atașez o anexă preluată dintr-o interpelare aparținînd deputatului USR, Adrian Dohotaru, publicată pe site-ul USR Cluj. Anexa confruntă enormitățile din media quality sau provincială cu datele oficiale, evidențiind proporțiile manipulării și dezinformării.

Nr. Articol presă Realitate





1 Digi24: „Din|interior. Cum arată „România odihnită”, țara cu 7 milioane de asistați social” – http://www.digi24.ro/stiri/actualitate/social/dininterior-cum-arata-romania-odihnita-tara-cu-7-milioane-de-asistati-social-354256

Hotnews: „Peste sapte milioane de asistati sociali in Romania, doar 5% beneficiaza de servicii – Institutul pentru Politici Publice” – http://www.hotnews.ro/stiri-esential-17414036-peste-sapte-milioane-asistati-sociali-romania-doar-5-beneficiaza-servicii-institutul-pentru-politici-publice.htm

221 de mii de persoane beneficiază de ajutor social. 2 Gazeta de Sud: „Zece miliarde de euro pe an ajutoare sociale: În România, cel mai bine plătit este statul degeaba” – http://www.gds.ro/Actualitate/2017-05-24/zece-miliarde-de-euro-pe-an-ajutoare-sociale-in-romania,-cel-mai-bine-platit-este-statul-degeaba/ProTV: „Cati asistati social sunt in Romania si cat plateste statul pentru ei?” – http://incont.stirileprotv.ro/job-uri/cati-asistati-social-sunt-in-romania-si-cat-plateste-statul-pentru-ei.html


În 2016, ajutorul social acordat pentru asigurarea venitului minim garantat a avut un cuantum total de aproximativ 180 de milioane de euro.















3 iare.com: „Fermierii sunt fortati sa accepte munca la negru, pentru ca zilierii nu vor sa lucreze ca-si pierd ajutoarele sociale” – http://m.ziare.com/economie/fermierii-sunt-fortati-sa-accepte-munca-la-negru-pentru-ca-zilierii-nu-vor-sa-lucreze-ca-si-pierd-ajutoarele-sociale-1484602-font3Hotnews: „Fermierii au ajuns la capatul rabdarii: asistatii sociali nu vor sa lucreze ca zilieri pentru ca pierd ajutoarele” – http://economie.hotnews.ro/stiri-companii-22047214-fermierii-ajuns-capatul-rabdarii-asistatii-sociali-nu-vor-lucreze-zilieri-pentru-pierd-ajutoarele.htm
ProTV: „Pensionarii, cei mai serioşi zilieri. Cum reuşeşte statul român să îi motiveze pe asistaţii social să refuze munca” – http://stirileprotv.ro/stiri/social/pensionarii-cei-mai-seriosi-zilieri-cum-reuseste-statul-roman-sa-ii-motiveze-pe-asistatii-social-sa-refuze-munca.html







Din 2014, conform art. 8 din Legea 416/2001, veniturile realizate ca zilier nu se iau în calcul la determinarea cuantumului ajutorului social.



18. Tîrg de carte la Deva. La Deva Mall. - Oct 18, 2017 5:01:00 PM
La Deva, oraș reședință de județ care a pierdut cîteva zeci de mii de locuitori în deceniile postcomuniste, nu există librărie. Cei de la Diverta au ceva punct de lucru într-unul din mall-uri și undeva pe un bulevard central se mai pot achiziționa cărți de la un fel de librărie, adică un spațiu mic și înghesuit unde se vînd ceva cărți stivuite în mormane pe lîngă pereți. Dar cu greu poți numi astfel de spații librărie, în sensul celor pe care le întîlnești în alte orașe și în care mai pot fi găzduite evenimente, răsfoite cărți etc. Au, în schimb, firme de foraje pentru resurse naturale și companii ale unor investitori gata să scoată aurul din munți și alte resurse ascunse prin subsolurile arealului. Minvest, Deva Gold Cuprumin și altele pe care le puteți găsi gugălind. Au și alegeri locale, pentru că fostul primar a fost depus la bulău în urmă cu cîteva luni, alegeri la care se înghesuie să fie aleși oameni de aur, unul și unul. Dovadă că duhul aurului plutește în continuare pe-aci, printre ruinele post-industriale. Au și o cetate fain amplasată, recent betonată spre a fi transformată într-un fel de atracție turistică. Valurile masive de turiști se lasă încă așteptate. Au și un teatru frumos, secession, unde Fuego, Puric și fel de fel de comedioare jalnice de pe la teatrele bucureștene găsesc adăpost și ceva lume dispusă să bage bani în cultură. Au multe mall-uri, comparativ cu alte orașe. De exemplu, Bistrița nu are așa podoabă conferitoare de ștaif și noblețe, deși pe facebook circulă de ani buni o petiție către autoritățile locale ca să le facă și lor mall, că-s de toată rușinea și-s nevoiți să bată drumul pînă la Cluj sau Tg. Mureș pentru așa distracție. De fapt, la Deva se cheamă mall aproape orice clădire mai măricică în care sunt îngrămădite magazine, farmacii, păcănele și branduri. Totuși, cel de la intrarea dinspre Simeria, se conformează, cît de cît, canoanelor estice a ceea ce înseamnă un astfel de spațiu sacru. Zilele astea, la Deva au și un tîrg de carte. Și pentru că n-au librării și nu s-a gîndit nimeni să pună un cort în centrul istoric, l-au urcat la ultimul etaj al Deva Mall, lîngă o sală de fitness și alta de jocuri, într-un fel de spațiu ce amintește de sălile de nunți din anii 80, cu pereții tapițați.
Am fost azi pe-acolo, să iau pulsul. Dacă decorul aduce a 80, muzicile puse de digeiul responsabil cu atmosfera erau din următoarele decenii. Eu unul am intrat între tarabe pe un hit douămiist al celor de la Venga Boys. După aia am pierdut șirul pieselor, realizînd doar după o vreme că pe fundal e muzică, nu doar povești despre sine și spirit, cînd l-am sesizat pe Leonard Cohen (fie-i țărîna ușoară) cu hit-ul său despre dansat pînă la capătul vieții. Revenind la carte, desigur, marile edituri (știți voi care) erau acolo, iar alături de ele o puzderie de edituri mai mici și mai mărunte. Inclusiv vreo trei edituri personale. A fost o veritabilă revelație să dau peste ele. Și cînd zic personale, nu mă refer doar la cele înființate de vreo persoană și botezate după numele lor sau al cuiva drag. Am văzut o editură care vindea cărțile unei singure autoare. La un moment dat vindea chiar ea și foarte greu am reușit să mă sustrag fără să iau ultimul ei roman care promitea senzații violente. Ceva cu Terente. Mi l-a povestit cap coadă. Acțiunea se petrece în Galați sau Brăila, într-o familie foarte bogată a unui negustor. Era pomenită și Ana Aslan pe-acolo, dar nu-mi mai amintesc de ce. Oricum, plotul e că într-o noapte de jucat cărți la un cazino interbelic, bogătașul pierde toată averea și o joacă inclusiv pe nevastă-sa. Și de-aici începe nebunie. Eu credeam că e cu Terente cel cu plua mare, dar mă înșelasem. Era un vînzător de la ceva prăvălie, care o salvează pe cucoană și se îndrăgostește de fiica sa. Sau invers. Am avut noroc mare de tot că ăsta micu a început un plînset strașnic și-așa mi-am putut justifica plecarea grăbită din țesătura de vorbe cu care doamna autoare/vînzătoare/editoare îmi împăienjenea mintea. Și-am trecut pe la alte tarabe. Foarte multă spiritualitate, pe toate gusturile. Și discuții extrem de spirituale la mai toate tarabele unde aveai chef și răbdare să poposești. La o privire superficială, cred că mai bine de jumate din standuri erau cu cărți adresate sufletului și transformărilor spirituale/dezvoltării personale. Și să mai zică răutăcioșii că oamenii nu se mai gîndesc și la cele sufletești, ci numai la băgat la maț și la făcut averi din săpat după aur. Editura Militară avea, de asemenea, o ofertă incitantă, din ce am văzut eu de la distanță. Chiar m-aș fi oprit să răsfoiesc dar, după zîmbet, îmi părea că domnul cu standul e de asemenea gata să-mi povestească vreo cîteva cărți. M-am uitat și la clujenii de la Mega, să văd ce mai publică istoricii clujeni. În continuare, foarte multe cărți despre preoți, ierarhi și faptele lor de ispravă sau absolut banale și irelevante din trecut. Bocșan chiar a reușit să facă școală și canonul său greu va fi depășit, după cum se poate vedea din lucrările (atît de previzibile și șablonarde) publicate. Dar mi-am luat două cărți de la Editura Argonaut. Nici nu știu la ce să mă aștept. Am mai văzut niște cărți faine la Casa Cărții de Știință, dar chiar dacă aveau reduceri semnificative, tot nu mi-am permis să le achiziționez. Plus că pe unele le-am parcurs deja, cel puțin parțial, dar suficient cît să sesizez că edițiile șchioapătă pe alocuri. Și cum biblioteca din Deva e faină tare și surprinzător de bine dotată pe anumite segmente, m-am gîndit să n-arunc cu banii pe cultură. Nu era multă lume pe tîrg și n-am prins (încă) nicio lansare. Am făcut cîteva poze și-am pornit spre ieșire, cu gîndul la porția de mici pe care mă pregăteam s-o servesc la o terasă din piața ascunsă în dosul mall-ului. Și, spre surpriza mea, deja cu mintea aburită de atmosfera de bîlci și terasă ieftină, trecînd pe lîngă unul din standurile nu știu cărei edituri ce vindea cărți de vindecat sufletul și îmbunătățit caracterul și calitatea vieții, am putu auzi sunînd de la un badoc mic, rezemat de o grămăjoară de cărți, un turbo-folk de dată recentă. Nu-s sigur, dar tind să cred că era ceva bucată de Simi Deac. Într-un cuvînt, cultura e la Deva, gata să-și lecuiască cititorii.

19. Cum poți supraviețui cu minimul pe economie + bonuri și, în același timp, să scapi de acuzația de lene și nemuncă? Studiu de caz. - Oct 2, 2017 1:20:00 PM
p { margin-bottom: 0.1in; line-height: 120%; }
@Laurențiu Ridiche


Cu cîteva luni în urmă scriam pentru Gazeta de Artă Politică un scurt material despre tăietorii/furnizorii de lemne din mediul rural, bazîndu-mă pe cazurile a cîtorva persoane cu care am avut contact direct. Săptămîna trecută m-am pomenit că am nevoie de o căruță de lemne, așa că m-am interesat să văd cine mă poate ajuta. Spre deosebire de anii trecuți, nu am mai văzut căruțași umblînd și oferindu-se să-ți vîndă sau aducă lemne. Cică s-a intrat tare în ei, că nu se mai putea. Într-un final, cineva tot m-a servit și m-a lămurit că nu știe care-i faza cu lemnele, că pentru el asta e o activitate ocazională, de nevoie. Pentru că are serviciu, fiind angajat la Fujikura. Între o rundă de tăiat lemne și două țigări, m-a lămurit cum e cu traiul de angajat și de ce a ajuns cu lemnele duminică după masă și nu sâmbătă, precum ne fusese înțelegerea. A băgat ore suplimentare la muncă vineri noaptea, pînă la 6 dimineața. Apoi, ajuns acasă, a trebuit să meargă la scos de cartofi pe petecul lor de teren. Și de la o vreme i s-a făcut rău de la oboseală așa că a fost musai să doarmă un pic. Mai ales că de luni iarăși bagă la muncă. Fără ore suplimentare – și acestea executate fără nicio legătură cu ordinea legală – nu ai șanse să aduci acasă un salariu peste 1500 de lei și ceva bonuri. De aia se bagă la suplimentare, mai ales în sărbători, cînd primesc bonuri de 200 de lei pentru asta. Nu sunt angajați, nu stă lumea, trei, șase luni și-s duși. I-am zis că poate pleacă pentru că-s leneși și nu vor să muncească. S-a uitat chiorîș la mine, vrînd să se asigure că vorbesc serios sau poate vrînd să-mi plaseze o binemeritată flegmă între ochi, avînd în vedere remarca mea.
- Ce lene, domle? Cum adică nu vor să muncească? Dar ce crezi că fac? Dacă nu vor să muncească la ăștia sau la alții care dau salarii așa mici, musai înseamnă că nu vor să muncească? E batjocură! Pur și simplu. Și de aia nu stă lumea. Că mai bine găsește altceva de făcut Nici eu n-aș sta, dar la vîrsta și pregătirea mea nu am de ales. Am copii, am o casă de ținut. Îs țigan. Cine crezi că mă angajează? Mai am noroc cu gospodăria, cu cîte un transport ocazional de lemne și cu turele suplimentare de noapte sau munca în sărbători, că altfel n-aș avea cum să-mi întrețin familia. Și muncește și nevastă-mea. Tot acolo. Deci aducem două salarii în casă și tot n-ajunge. Și asta nu pentru că am duce noi nu știu ce trai. Ați văzut unde locuiesc. Dar nu se poate altfel. Crezi că eu mi-aș rupe cioantele și duminica sau în sărbători? Aș umbla de-ampulea după lemne? N-aș sta și eu la televizor sau la o bere?      Despre cum și unde și-a petrecut concediul, despre ce obiective pe termen lung are sau cum stă cu dezvoltarea personală nu l-am mai întrebat, că părea tot mai indispus. L-am întrebat însă despre cum e cu concediile medicale și cu zilele libere. Cică se dă concediu, dar e destul de strictă treaba cu medicalele. Iar cei care lipsesc de la muncă, fără a avea concediu medical, sunt penalizați de către cei din management cu tăierea bonurilor de masă pe 5 zile. O fi legală măsura asta? N-are importanță, că nu-i controlează nici dracu. L-am mai zîhăit un pic cu productivitatea, că știm cu toții că muncitorii români nu-s la fel de productivi ca ăia din vest. A dat dintr-o mînă a lehamite și-a zis:     - Nu știu cît suntem sau nu de productivi, dar știu că noi muncim de ne sar capacele, că facem munca mai multor oameni și că se onorează o grămadă de comenzi. Habar n-aveți cîte cabluri ies de la noi și cît băgăm! Și cred și eu că ăia din Germania or fi lucrînd mai cu chef și mai cu drag, la ce salarii și dotări au.         Voiam să-i zic mai multe, că dacă trage mai tare, dacă muncește mai mult, sigur o să cîștige mai mult. Cu toții știm asta, că doar prin muncă sîrguincioasă și ambiție poți prospera. Cu siguranță că dacă ar băga măcar de trei ori pe săptămînă cîte 12 ore în tura de noapte (după program), ar putea cîștiga peste 2 000 de lei. Poate chiar 2 500. Cu ce mai face din mica gospodărie și cu 2-3 adusături de lemne pe lună, poate ajunge lejer la 3-4 000. Dacă renunță la țigări și nu se lăcomește la o hrană foarte diversificată și cu multă carne (poate înlocui carnea cu parizer, care e foarte ieftin!!!), poate pune deoparte o sumă frumușică cu care mai apoi poate porni o mică afacere. Sunt atîtea cursuri ieftine pentru antreprenori. Dar nu m-am băgat că se vedea că n-am cu cine, că e încă unul din ăla obișnuit să i se dea, să facă statul etc. Sigur m-ar fi luat cu din alea că la patruzeci și ceva cît are (sau cincizeci și ceva, că era subțiat bine și îmbătrînit tare la chip) a trecut deja prin cîteva recalificări și a schimbat la locuri de muncă de nu-i mai arde lui de antreprenoriat. Că cu ăia doi copii pe cap și cu stigmatul țigăniei, chiar dacă are nevastă româncă, nu se uită nici dracu la el altfel decît la un găinar sau braț de muncă ieftin spre foarte ieftin. Avea sens să-i zic că oricine poate deveni ceea ce-și dorește să devină dacă crede cu tărie în asta? Sau să-i explic că e așa datorită alegerilor sale? Că putea foarte bine să fie un IT-st acum sau un jurnalist acoperit, dacă era serios și ambițios? Că e alegerea lui să trăiască în sărăcie și să facă o muncă atît de prost plătită. Nu. Nu i-am zis nimic. I-am dat plata pentru lemne și i-am deschis poarta ca să-și scoată mîrțoaga și căruța și să se ducă înapoi în lumea lui limitată și lipsită de succes.

20. Despre lăcomie - sursa tuturor relelor (puseu istorico-filosofic) - Jul 7, 2017 1:44:00 PM
'Greed is good' - Gordon Gekkop { margin-bottom: 0.21cm; }a:link { }
p { margin-bottom: 0.21cm; }a:link { }
p { margin-bottom: 0.21cm; }a:link { } p { margin-bottom: 0.21cm; }a:link { } Nu rar mi s-a întâmplat, în interacțiunile mele on și off line, să am de-a face cu persoane care pun situația disperată în care ne găsim – ca popor și ca specie – pe seama lăcomiei oamenilor. În general, cei care identifică în lăcomie sursa tuturor relelor tind să aparțină, pe cât pot să-mi dau seama, acelui segment de populație care simpatizează cu crezurile liberal-progresiste (ceva în genul progressive liberalsdin Statele Unite). În principiu, aceștia sunt de acord cu taxarea progresivă, cu reglementarea piețelor, cer și cred în reformarea capitalismului și sunt, în bună parte, în barca agendelor identitare de tip LGBT. Progresismul lor se oprește însă acolo unde întâlnește orice fel de argument cu privire la inadecvarea structurală a capitalismului la nevoile oamenilor, afirmând fără prea multe explicații că problema actuală este lăcomia. Capitalismul actual apare deci, în închipuirea acestor persoane, drept o aberație pervertită de nesațul general care s-a insinuat ca regulă în relațiile de piață. Ca să funcționeze deci, capitalismul trebuie curățat de lăcomie.

p.sdfootnote { margin-left: 0.6cm; text-indent: -0.6cm; margin-bottom: 0cm; font-size: 10pt; }p { margin-bottom: 0.21cm; }a:link { }a.sdfootnoteanc { font-size: 5 Este însă ceva profund contradictoriu în argumentul lăcomiei. Liberalii progresiști tind să considere lăcomia drept una din acele trăsături psihologice imanente și generale speciei umane, prezentă în comportament încă din zorii umanității, așadar transistorică. Dacă într-adevăr lăcomia este o trăsătură imanentă, înscrisă în natura umană, atunci cum am putea curața omenirea (și nu doar capitalismul) de flagelul nesațului? Și dacă într-adevăr este generală omului, de ce totuși, de-a lungul istoriei produce efecte diferite, unora aducându-le prosperitate, în timp ce altora sărăcie sau chiar moarte (să ne gândim, de pildă, la numeroșii hoți și tâlhari executați de-a lungul veacurilor pentru că nu le-a ajuns ce aveau de drept)? Apoi, în mod curios, eliminarea lăcomiei din relațiile de piață (dacă ar fi posibilă) nu ar produce, în convingerea acestor progressive liberals, acea utopie egalitară pe care o acuză adesea interlocutorilor lor de la stânga, ci doar un capitalism cu față umană în care ar domni acea „exploatare rezonabilă”, deloc contrară bunului simț în economia politică pe care o predică ei. Apoi, dacă totuși lăcomia este o trăsătură imanentă și generală umanității, atunci eliminarea acesteia nu ar putea fi înfăptuită decât cel mult pe cale chimică sau prin cine știe ce ingineriigenetice. Politica, fie ea de dreapta, de stânga sau chiar liberal-progresistă, devine astfel redundantă, căci ce putere poate avea ea asupranaturii umane? O pastilă care să inhibe lăcomia sau puțină manipulare a genelor ar putea deci să înlocuiască cu succes politica și să încheie disputa.

Cu toate acestea, chiar dacă am fi dispușisă acceptămcă lăcomia are în parte cauze biologice și psihologice, așa cum țin să aprecieze unii psihologi[1], în ceea ce mă privește și în răspăr cu cele crezutede liberalii progresiști, țin să argumentez că lăcomia e mai curând determinată social; mai exact, are mai degrabă legătură cu modul de producție, structura socială și relațiile dintre oameni, decât cu natura umană.
O bună parte din prejudecățile liberal-progresiștilor se trag din weltanschauung-ul lor. Trăind ei înșiși într-un 'capitalism rapace'(fără să-și dea seama că nici nu există vreun altfel de capitalism), în care sintagma corpotate greede afișată la tot pasul prin media liberală pe care o consultă, aceștia au tendința de a proiecta în trecut lăcomia pe care o constată la semenii lor afluenți cu care-șiîmpart vremurile (nu și soarta, însă). Etotuși foarte posibil ca omenirea să-și fi petrecut cea mai mare parte a existenței sale în afara influenței nefaste a lăcomiei. Dacă comuna primitivă seamănăîntrucâtva cu comunitățile de vânători-culegători studiate direct de antropologi în secolul XX, atunci pentru câteva sute de mii de ani bune umanitatea va fi reușit remarcabila performanță de a se sustrage propriei sale naturi. Omul primitiv și echivalentul său contemporan, 'sălbaticul', – până la descoperirea agriculturii și domesticireaanimelelor –pare să-și fi dus traiul mai degrabă colaborând cu semenii săi, decât angajat într-ocompetiție cu aceștia. El pare să-și fi pus roadelemuncii sale (vânatul) la dispoziția comunității, în loc să se bucure de ele singur. Nu pare să se fi diferențiat în vreun fel special de ceilalți membri ai comunității șipare să fi fost complet dezangajat din obținerea vreunei proprietăți, averi sau statut social. Egalitarismul, și nu individualismul pare să caracterizezesocietatea prin care se preumbla strămoșul omului[2].
Ce loc are atunci lăcomia, acea componentă imanentă firii umane, într-o asemenea societate? Deși, teoretic, un vânător priceput ar putea să-și dea frâu liber lăcomiei odată ce a răpus prada, în asemenea societăți lăcomia are prea puțin sens, căci există limite structurale în ceea ce privește acumularea hranei peste nevoi. Prelucrarea și depozitarea cărnii pentru a putea fi consumată mai târziu depășește adesea posibilitățile tehnologice ale acestor populații, astfel încât stocarea vânatului departe de privirile lacome ale tovarășilor de trib nu ar duce decât la risipa unor resurse prețioase de hrană. Împărțirea ei cu ceilalți membri ai comunității devineastfel preferabilă, înlocuind risipa cu beneficiile sociale generale. Însă chiar și atunci când tehnici primare de conservare a cărnii sunt cunoscute, vânătorii nu practică depozitarea în defavoarea semenilor, căci o asemenea atitudine le-ar aduce oprobiul celorlați. Carnea este distribuită cu larghețe nu doar către toți membrii comunității, ci oricăruia prezent, indiferent de apartenența la trib sau participarea la vânătoare. Nu doar limitele structuralepreîntâmpină deciacumularea peste nevoi, ci și anumite mecanisme nivelatoare, cum le numește antropologul James Woodburn, reguli de conviețuire care asigură egalitatea între membrii comunității. Egalitatea nu este așadar doar simpla absență a inegalității sau ierarhiei, ci și afirmarea ei ca atare la nivel de societate[3].
Aparent, argumentul egalității afirmate comunitar, ca mijloc de reprimare a lăcomiei, cade pe terenul liberalilor progresiști, care dacă nu văd soluții chimice sau genetice la problema lăcomiei[4], vin cu soluții idealist-culturale, prin care lăcomia poate fi evacuată din comportamentul uman pe calea educației (în sensul foarte larg al conceptului: formală, non-formală și informală). Pe lângă faptul că o asemenea soluție intră în conflict cu convingerea liberal-progresistă că lăcomia e înscrisă în natura umană (decinu poate fi educată!), ea mai trădează și o proastă înțelegere a felului în care funcționează cultura (iarăși în sens cât se poate de larg). Chiar dacă ar fi să presupunem prin absurd că, în capitalism, cultura ar promova niște reguli de conviețuire, niște mecanisme nivelatoare similare acelora ale comunităților de vânători-culegători, e practic imposibil ca acestea să producă aceleași efecte. Aceasta pentru că regulile (inclusiv legile) sunt manifestarea unor relații sociale, și nu invers, relațiile sociale manifestarea unor reguli. Mai precis, egalitatea poate fi într-adevăr afirmată în comunitățile de vânători-culegători pentru că modul lor de producție – în care fiecare are acces direct la resursele și cunoașterea necesare pentru a 'produce' –, structura socială nediferențiată, absența oricăror forme de proprietate etc. o permit. Și avemși alte exemple istorice care să susțină aceast fapt.
Egalitarismul, deși specific comunităților de vânători-culegători, este reclamat și de societăți pastorale și agrare (sau chiar industriale, după cum vom vedea). Unele reușesc pentru o foarte lungă perioadă de timp să-și afirme egalitatea, însă sunt sabotate întotdeauna de modul lor de producție și relațiile sociale. Un exemplu la îndemână sunt comunitățile de țărani devălmași din țările române, așa numiții răzeși și moșneni, pe care i-a studiat Henri H. Stahl pe viu, unde s-a putut, sau pe calea istoriei, acolo unde erau demult un fenomen al trecutului[5]. Ca și rudele lor îndepărate din comuna primitivă, țăranii devălmași aveau acces direct la resursele și cunoașterea necesară producției (cereale – păstorit, complementate cu vânătoarea și culesul), își stăpâneau terenurile la comun –având mai degrabă drepturi de exploatare ale lor, decât proprietate deplină asupra acestora –nu cunoșteau ierarhiile și se conduceau prin deciziile colective ale obștii, și, cel mai important pentru discuția de față, exploatau resursele pe care le dețineau în comun după 'foloase', adică după nevoi, adică fără să se lăcomească. La fel ca vânătorii-culegători din paelolitic și din prezent, țăranii devălmași de la noi au dezvoltat mecanisme nivelatoare menite să limiteze lăcomia naturală a semenilor lor, care, odată cu insinuarea capitalismului în societatea românească, nu mai exploatau după 'foloase', ci după 'venituri' (o distincție pe care o fac țăranii înșiși!). Cu toate acestea, comunitățile de răzeși și moșneni de la noi au rezistat mult mai puțin decât comunitățile de vânători-culegători în a-și afirma egalitatea, aceasta datorită modului de producție care le caracteriza. Agricultura și creșterea animalelor, spre deosebire de vânătoare și cules, se pretează mult mai bine producerii de surplurs, iar surplusulgenerează acumularee. Și unde este acumulare, hop și lăcomia! Însă chiar și așa, lăcomia are limite structurale inerente modului de producție, structurii și relațiilor sociale. De pildă, în foarte particularul 'feudalism' românesc, boierii nu puteau exploata munca și dijma țăranilor aserviți decât în limitele capacităților reduse de producție aleacestora, și o făceau în bună parte doar pentru consumul propriu, căci piețele nu erau atât de dezvoltate încât să premită tranzacții aducătoare de profit. Cum s-ar zice, exploatarea feudală timpurie era la cote 'rezonabile'. Însă odată cu ivirea capitalismului, boierii profită de relațiile de aservire existente pentru a extrage cât mai multă muncă și dijmă de la dependenții lor. Ba mai mult, dacă nu le ajunge cât pot stoarce de pe tarlaualor, se lăcomesc și asupra satelor de țărani devălmași, ale căror moșii le cotropesc și a căror forță de muncă o aservesc.
Am putea zice deci că lăcomia are limite structurale și am putea măcar răsufla liniștiți, odată cu liberalii progresiști, la gândul că, de fapt, exploatarea omenirii nu poate fi decât rezonabilă, mărginită de capacitățile de producție și relațiile de piață. Un sistem politico-economic reușește însă să extindă aceste limite la infinit. Capitalismul, nu doar că se pretează acumulării (hop și lăcomia!) mai bine decât orice alt mod de producție, dovedind o productivitate nemaiîntâlnită în întreaga istorie a omenirii și o capacitate de extindere a pieței libere de neconceput, de pildă, în imaginația boierilor hrăpăreți de la noi. Ci, prin mecanisme financiare precum creditul, capitalismul reușește chiar să faciliteze unor indivizi acumularea unor bogății care nici măcar nu au fost create încă. Nu există nicio piedică structurală în fața acestei variente moderne a lăcomiei. Și îndrăznesc să zic că nici una culturală, așa cum și-ar dori liberalii progresiști. Lăcomia este regula de conviețuire în capitalism, principiul motor al sistemului. Nu e nimic caricatural în replica lui Gordon Gekko dinWall Street. Greed IS good! Lăcomia este bună pentru capital, și așa cum egalitarismul se afirmă în societățile de vânători-culegători și în satele devălmașe, tot așa se afirmă și lăcomia în capitalism. Doar că aici nu mai constituie acea trăsătură imanentă naturii umane, ci o trăsătură imanentă acestui mod de producție, în care nu există limită pentru creșterea economică și în care până și cel mai moral și cumpătat dintre capitaliști își va muta producția în Bangladeshsau va scădea salariile muncitorilor săi nu pentru că se lăcomește la profit, ci pentru că relațiile de piață bazate pe concurență și propriul său instinct de conservare a privilegiilor i le dictează. Tot la fel cum și un muncitor pe salariul minim își va lua credit ipotecar neperformant pentru casa visurilor sale, nu din lăcomie, așa cum au argumentat adesea tot soiul de comentatori în urma exploziei bulei imobiliare, ci pentru că relațiile de piață existente și instinctul său de conservare i-o dictează.
Așadar, nu lăcomia umană este sursa tuturor relelor, căci am văzut că pentru aceasta există limite structurale (și ranforsări culturale ale acestora) în cele maimulte dintre modurile de producție experimentate de omenire în întreaga ei istorie, ci lăcomia impersonală inerentăpieței libere. Nu are rost să căutăm explicația pentru situația actuală în care se zbate lumea în tot soiul de patologii psihologice, căci relațiile sociale și modurile de producție nu suportă patologizarea psihologică. Dimpotrivă, am putea, odată cu Laura Hansen și Siamak Movahedi, să constatăm de fapt că „Not to be greedy within the contemporary social and economic system may be considered pathological, an instance of personal trouble.” „The «boundless greed after riches»”, continuă aceștia „is the defining feature of the current economic system and is by no means irrational or pathological.”[6]Nu natura umană trebuie schimbată ca să ajungem la un echilibru social. Mă îndoiesc că așa ceva și este posibil. Ci sistemul economic curent, modul de producție și relațiile sociale existe. Altfel rămânem cu soluția chimică, ingineria genetică, sau de ce nu, cu o ședință psihoterapeutică pentru umanitate. Și nu, nu e niciun fel de ironie la mijloc! Chiar sunt unii în tagma psihologilor, precum Dr. Jeevan D’Souza de la DeVry College of New York, care recomandă împotriva „epidemiei periculoase a lăcomiei dezlănțuite” (the dangerous epidemic of unfettered greed) tratamente precum ingineria genetică, neuroștiința, nanotehnologia, psihoterapia, programe terapeutice în conjuncție cu intervențiile biologice, SPECT imaging (ce-o mai fi și asta?!) sau cartarea cerebrală a tinerilor care afișează patologii bazate pe lăcomie în timpul școlarizării, ca mai apoi să-și încheie glorios articolul cu: „While sociological intervention seemed most plausible in the twentieth century, biological and psychological interventions should be put on the map in the twenty first century.”[7]Iar după o asemenea viziune optimistă cu privire la viitor, desprinsă parcă din A Clockwork Orange, utopiile socialiste pe care liberalii progresiști le pun pe seama stângii parcă nu mai sună așa sinistru, nu-i așa?


Notă cu privire la comunismul sovietic: Comunismul sovietic sau socialismul real existent instituit în Europa de Est, Asia și în alte țări de pe glob în secolul XX este un exemplu grăitor pentru argumentul 'regulile (inclusiv legile) sunt manifestarea unor relații sociale, și nu invers, relațiile sociale manifestarea unor reguli'. În toate țările în care și-a făcut apariția, socialismul real existent și-a afirmat egalitarismul prin desființarea claselor sociale, abolirea proprietății private, curmarea inegalităților etc. Într-o măsură, comunismul sovietic a produs o egalizare în sânul societăților în care a fost instituit, însă cu greu am putea vorbi de egalitarism în țările fostului bloc sovietic, în aceeași manieră în care putem vorbi de egalitarism în cazul comunităților de vânători-culegători sau cele devălmașe. Aceasta pentru că socialismul real existent, departe de a fi un mod de producție nou, instituind noi relații sociale, a reprodus mai degrabă schemele de funcționare alecapitalismului occidental, producând rezultate similare[8].



1 Vezi, de pildă, Dr. Jeevan D’Souza, Greed: Crises, Causes, and Solutions, în „International Journal of Humanities and Social Science”, vol. 5, no. 7, july 2015, pp. 3-4 disponibil online la http://www.ijhssnet.com/journals/Vol_5_No_7_July_2015/1.pdfTrebuie spus că Jeevan D’Souza adaugă cauzelor biologice și psihologice pe cele sociologice. În mod similar, un alt psiholog, Alex Brassey, după ce patologizează lăcomia ca NPD (Narcissistic Personality Disorder), o pune apoi pe seama manifestării nemulțumirii, nemulțumire rezultată dintr-o deficiență de stimă, care deficiență rezultă dintr-o serie de factori de mediu, Alex Brassey, What Drives Man Toward Greed, în Alex Brassey, Stephen Barber (eds.), Greed, Palgrave Macmillan, 2009, pp. 94-111.2p.sdfootnote { margin-left: 0.6cm; text-indent: -0.6cm; margin-bottom: 0cm; font-size: 10pt; }p { margin-bottom: 0.21cm; }a:link { }  Un tablou de ansamblu la James Woodburn, Egalitarian Societies, în „Man”, New Series, Vol. 17, No. 3. (Sep., 1982), pp. 431-451, disponibil online la http://web.stanford.edu/group/scspi/_media/pdf/Reference%20Media/Woodburn_1982_History%20of%20Inequality.pdf. Nu toate comunitățile de vânători-culegători sunt organizate după principii egalitare, atenționează James Woodburn, unele afișând nivelulri de inegalitate care depășesc până și unele societăți pastorale sau agrare. Deși importantă în economia argumentului cu privire la comunismul primitiv al societăților de vânători-culegători, în cazul de față, ponderea acestor societăți în istoria omenirii e prea puțin importantă aici, deoarece miza acestui eseu este de a demonstra că lăcomia nu caracterizează toatesocietățile umane, cum tind să argumenteze progresiștii liberali. În orice caz, ca să dăm cuvântul autorului, „It is noteworthy that although very many societies are in some sense egalitarian, those in which inequalities are at their minimum depend on hunting and gathering for their subsistence.”3  James Woodburn, Egalitarian Societies... Pentru practicile de împărțire egalitară a vânatului vezi pp. 440-44.p.sdfootnote { margin-left: 0.6cm; text-indent: -0.6cm; margin-bottom: 0cm; font-size: 10pt; }p { margin-bottom: 0.21cm; }a:link { }4   p.sdfootnote { margin-left: 0.6cm; text-indent: -0.6cm; margin-bottom: 0cm; font-size: 10pt; }p { margin-bottom: 0.21cm; }a:link { } Recunosc că nu am întâlnit pe nimeni în interacțiunile mele care să susțină soluția chimică sau genetică la problema lăcomiei. Aceasta însă apare ca singura soluție adecvată pentru o persoană care consideră lăcomia drept o trăsătură psihologică intrinsecă naturii umane.5  p.sdfootnote { margin-left: 0.6cm; text-indent: -0.6cm; margin-bottom: 0cm; font-size: 10pt; }p { margin-bottom: 0.21cm; }a:link { } Henri H. Stahl, Contribuţii la studiul satelor devălmaşe, vol. I-III, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1998, disponibile online la http://sas.unibuc.ro/henri_h._stahl_hhs 6  Laura L. Hansen, Siamak Movahedi, Wall Street Scandals: The Myth of Individual Greed, în „Sociological Forum”, Vol. 25, No. 2, June 2010, pp. 367-374.7  Dr. Jeevan D’Souza, Greed: Crises, Causes, and Solutions, în „International Journal of Humanities and Social Science”, vol. 5, no. 7, july 2015, pp. 3-4 disponibil online la http://www.ijhssnet.com/journals/Vol_5_No_7_July_2015/1.pdf
8  Cu privire această teză vezi detalii la Anselm Jappe, Aventurile mărfii. Pentru o nouă critică a valorii, Editura Tact, 2014, pp. 183-186.  

21. John Locke și săracii - Jun 30, 2017 6:41:00 PM
p { margin-bottom: 0.1in; line-height: 120%; }a:link { }
sursa foto: Wikipedia
Trufașa ignoranță care domnește deșănțat în spațiul public cînd vine vorba de istoria liberalismului și de profuzimile ascunse ale acestei ideologii, ne determină să inaugurăm o nouă rubrică: „Ce nu se zice despre liberalism?” Se recomandă în special vocilor zgomotoase și redundante care se revendică de la această tradiție politică și economică, precum și celor care, din lene, neștiință sau alte motive, văd în liberalism soluția cea mai umană și mai generoasă pentru societate. Pentru că timpul nu ne permite și mai ales pentru că alții au documentat mult mai bine viziunile și ideile complexe ale marilor gînditori liberali, ne vom folosi cu precădere de munca lor, din care ne propunem să oferim spre lectură publicului fragmente elocvente despre latura întunecată a liberalismului.
În această săptămână începem cu unul dintre greii liberalismului european, John Locke(29 august 1632 - 28 octombrie 1704), despre care aflăm din pagina românească de Wikipedia că „a fost un filosofși om politic englez din secolul al XVII-lea, preocupat mai ales de societateși epistemologie. Locke este figura emblematică a celor trei mari tradiții de gândire aflate în centrul spiritualității epocii moderne. (…) În politică, Locke combate absolutismulși tirania, apără libertatea și dreptul, vede în puterea legislativă forța supremă. Acesteia trebuie să i se supună puterea executivă și cea federativă, care are menirea să apere comunitatea împotriva primejdiilor din afară. Dacă guvernul, reprezentanții și monarhul își depășesc mandatul, atunci poporul trebuie să intervină și să-și exercite singur suveranitatea. Cine încalcă legea și știrbește din drepturile poporului, se pune în stare de război cu acesta, și revoluția este în acest caz o armă de apărare, un rău necesar.” Despre John Locke, dacă v-ați școlit în postcomunist, ați putut afla multe lucruri frumoase și cît de importante sunt ideile lui pentru lumea noastră de azi, atentă la sfințenia proprietății private și la drepturile politice ale cetățenilor. Însă, foarte probabil, ce nu vi s-a spus și nu cunosc/recunosc fanii și succesorii săi, e că aceste drepturi și libertăți se referau doar la cetățenii bogați și albi, pentru restul avea cu totul alte gînduri și planuri. În acest sens, vă prezentăm un fragment elocvent dintr-o lucrare monumentală, recent tradusă la editura clujeană Tact:

„După Locke, trebuie intervenit sistematic și drastic asupra unei sfere mizerabile a societății, aflată într-o continuă expansiune. Copiii acelor familii care nu sunt în stare să-i hrănească trebuie trimiși deja la muncă începînd de la trei ani. Trebuie, de asemenea, intervenit asupra părinților lor. Pentru a descuraja lenevia și desfrâul vagabonzilor, ar trebui ca, în zonele pe care le frecventează ei, să se întreprindă „suprimarea prăvăliilor de brandy care nu sunt strict indispensabile și a cârciumilor care nu sunt necesare”. În al doilea rând, se cuvine să fie descurajată și atent circumscrisă practica cerșetoriei. Cerșetorii au obligația de a purta „o insignă” prin care să poată fi recunoscuți; pentru a-i supraveghea și a-i împiedica să-și desfășoare activitățile în afara zonelor și orelor permise, trebuie să existe un corp special, „vânătorii de cerșetori”, care la rândul lor să fie controlați de „gardieni”, astfel încât să-și îndeplinească sarcina cu sârguința și severitatea necesare. Dar la vânătoarea cerșetorilor abuzivi e chemată să participe la unison întreaga comunitate, începând cu locuitorii casei căreia năpăstuiții I s-au adresat pentru a cere milă.Pedepse draconice îi așteaptă pe vagabonzii care au reușit să scape de acest control atent. Cei care au fost văzuți cerșind în afara parohiei sau în apropierea unui port la mare trebuie înrolați cu forța în marina militară; „dacă pe urmă vor coborî pe pământ fără permisiune, se vor îndepărta sau vor rămâne pe țărm mai mult decât au voie, vor fi pedepsiți ca dezertori”, altfel spus cu pedeapsa capitală. Ceilalți cerșetori ilegali vor fi internați într-o casă de muncă sau de corecție normală. Directorul „nu va avea altă remunerație sau gratificație decât ceea ce produce munca celor internați, pe care el va avea așadar puterea de a-i face să muncească după cum dorește.” Această putere discreționară evocă încă o dată spectrul sclaviei. După cum o confirmă ulterior un detaliu: „Oricine falsifică un permis de ieșire să fie pedepsit prin tăierea urechilor prima dată, iar a doua oară să fie deportat pe plantații ca pentru o crimă.” (Domenico Losurdo, Contraistoria liberalismului, traducere de Alex Cistelecan, editura Tact, Cluj, 2016, pp. 98-99)

22. Patronul meu, teroristul - de Radu Iliescu - Jun 28, 2017 11:07:00 AM
p { margin-bottom: 0.1in; direction: ltr; line-height: 120%; text-align: left; }

sursa foto: http://www.partners.com.ro - Domniţă dragă, ascultă la mine, a făcut el ceva, altfel nu-l luau ăştia. Păi crezi că vin ei pentru toată nimica? Sunt profesionişti, dacă l-au înhăţat înseamnă că e grav. Plutonierul Niţă era foarte încântat de cursul pe care-l luaseră evenimentele. Îl chemase pe Mehmet la Comisariat pentru nişte probleme la certificatul fetiţei, apoi îi pusese cătuşele şi-l predase SRI-ului. Cu teroriştii trebuie să ai puţină tactică, aici nu-i ca-n filme, era om aşezat şi nu-i ardea de efecte speciale în timpul programului, nici vorbă să se fugărească prin curţile oamenilor, din pitbull în pitbull, aaa, nu, asta e la americani. Lui nu-i permitea nici uniforma şi nici burta. La noi îi chemi frumos şi vin. Iar când îi vezi în birou gata, nu mai au scăpare, le pui cătuşile şi gata, îi controlezi să n-aibă o centură de explozibili pe undeva şi sunt ai tăi, pentru că teroriştii sunt oameni rezonabili, când văd că organul îi depăşeşte şi intelectual, şi numeric, cedează. Unde nu vine un regizor din ăla, american, să-l înveţe plutonierul Niţă cum se face? Nu vine, sigur că nu vine, lor le place şoul, panarama, să dea bine la public. Viaţa poliţistului român e mult mai plictisitoare, dar şi mult mai eficientă.       Pe Mehmet îl controlase şi-i găsise un revolver şi un miliard de lei vechi. E clar. Ce om cuminte merge cu pistolul la brâu, dar ce, aici e ţară de haiduci? Da, dar are permis, i-a răspuns Luminiţa. Bine-bine, şi bănetul? Uneori are două-trei miliarde la el, soţul meu este bijutier, transportă aur sau diamante. Domniţă, nu mai insistaţi, SRI-ul îl filează de aproape un an. Păi ce crezi tu, că aici e stână fără câini? Plutonierul o tutuia patern, cum făcea cu soţiile infractorilor. Ferm, dar blând, cum trebuie să fie legea. Simţi nevoia să-şi dea drumul la un ochi de la curea, să-şi lase pântecul mai în voie, dar nu cuteză, nu în faţa femeii. Îşi spuse că mai poate răbda, îi făgădui că va fi contactată neîntârziat, sigur, poate chema un avocat, chiar şi mai mulţi dacă i se pare necesar, are dreptul, iar dacă nu-şi permite va primi unul din oficiu. Mă rog, aşa spune legea, ea sigur îşi permite.
     Mehmet mă prezentase fetelor în modul cel mai stupid posibil din universul vizibil: “El este Radu şi e noul vostru şef.” Intram pentru prima dată în prăvălia lui, în care lucrau deja două doamne, şi mă trezeam uns şef înainte să facem cunoştinţă. Cu două ceasuri în urmă eram concediat dintr-o multinaţională în care stabilisem un antirecord de vechime în muncă în acelaşi loc: trei zile. Reflectând retroactiv, nici şomer nu fusesem prea multă vreme. Iar acum, hodoronc tronc, eram şef din pragul uşii, la cinci metri de două femei crispate. Ildiko este vânzătoare-vânzătoare, mai înainte a lucrat într-o firmă de calculatoare în care erau angajaţi doar unguri. Nu din motive de discriminare, Doamne fereşte, dar ca nu cumva să se simtă prost românii la timbilding când văd că în jurul lor se vorbeşte exclusiv ungureşte. De acolo a plecat cu încă doi colegi, şi-au făcut propria firmă, după care au dat chics. Patronii n-au mai vrut s-o primească, iar apoi printr-o cunoştinţă a ajuns la Mehmet. E curată, conştiincioasă şi stresată.      Maria e bijutier de profesie, a făcut şcoala profesională şi-ţi poate croşeta un lănţişor dacă-i dai un lingou de aur şi sculele necesare. Numai că nimeni nu-i mai dă, între timp s-au inventat maşini care scuipă câte 100 de inele pe minut sau zece metri de lănţişor, indiferent de model. Ea ar avea nevoie de două-trei zile pentru o bijuterie mai complicată. Ar putea cel mult să repare piesele rupte cu care vin clienţii, dar Mehmet nu-i dă voie, nu-i interesat. E calmă ca o ardeleancă ce şi-a isprăvit toate treburile şi, dac-o întrebi, e o enciclopedie a metalelor preţioase, cred că i-a trecut un camion de aur prin mână. De la ea am învăţat să cântăresc piesele în mână, după două luni aveam să evaluez greutatea bijuteriilor cu o abatere de mai puţin de jumătate de gram faţă de cântarul electronic. De la ea am învăţat cam toate aliajele de aur şi toate trucurile pentru a recunoaşte un fals folosindu-mă de ochi şi de mână.       Mi-au luat trei săptămâni să ajung la o relaţie de camaraderie cu cele două colege. Cel mai mult m-a ajutat faptul că eram aproape tot timpul în aceeaşi încăpere. Niciun om rezonabil nu poate păstra o atmosferă ostilă când împarte cu cineva acelaşi spaţiu, iar eu aveam de-a face cu două femei de treabă. Bruscate, dar de nădejde. Când le-am văzut ochii ca nişte sloiuri de gheaţă, m-am întrebat oare ce-ar trebui făcut. M-a ajutat experienţa: nimic. Pur şi simplu am lăsat timpul să treacă, şi nici n-a fost nevoie de prea mult. La program m-am conformat ca şi ele, fără să mă sustrag de la nimic. Am fost amabil fără exagerare şi politicos ca pe vremea bunicilor. Nu există femeie care să nu se topească dacă eşti amabil şi politicos. Am măturat, am spart gheaţa pe trotuarul din faţa magazinului, am aranjat piesele dimineaţa şi le-am strâns în seif la închiderea programului. Am pus întrebări şi am ascultat răspunsurile. În general oamenii adoră să li se pună întrebări şi apoi să fie ascultaţi cu atenţie nedisimulată. Am cumpărat covrigi. Femeile adoră să le cumpere altcineva covrigii când temperatura coboară sub zero grade.     Dacă ar fi să mă întrebaţi cu ce seamănă cel mai mult un magazin de bijuterii, aş răspunde fără ezitare: cu o sală de lectură. De fapt, cititor împătimit fiind, cele mai multe locuri din univers sunt pentru mine săli de lectură deghizate: barurile, gările, parcurile... Cel mai greu e să scoţi fiecare piesă şi s-o aşezi la locul ei, apoi să le strângi pe toate în seif. Bijuteria nu-i carmangerie, intră câţiva clienţi pe zi din care jumătate sunt obişnuiţi ai locului, depedendenţi de aur. Unii doar ling vitrinele, alţii cumpără frenetic. Nu există piesă, oricât de stranie, care să nu-şi găsească proprietarul. Personal, cu foarte puţine excepţii, găsesc că sunt incredibil de urâte, şi o vreme nu-mi explic de ce. Sunt a-simbolice, după vremuri. Industriale. Sunt înrudite estetic cu clădirile din metal şi sticlă, botoxarea la piţipoance bbnnnnnnnnnşi electrocasnicele de marcă. Mă uit pe etalaje şi văd frumuseţea nimicului. Peste ani aveam să cumpăr, din când în când, bijuterii lucrate manual, uşor asimetrice, cu istorie şi simbol. Dar asta avea să fie numai din ziua în care obiectele îmi vor fi revelat parfumul lor.      Marc Alexandre m-a sunat după ce mi-a pescuit siviul undeva pe net. Am vorbit cam jumătate de oră, mi-a testat franceza şi, după cum avea să-mi spună, volubilitatea la telefon. Şeful haşerului unei corporaţii implantate la Cluj, aflat în căutare de francofoni. La sfârşitul convorbirii eram angajat, urma să începem training-ul peste vreo zece zile. Semnăm contractul. Intrăm pe linie. După trei zile, omul face un bilanţ cu mine şi o colegă, Mariana: fonetic vorbind, eu vorbesc mai bine franceză decât ea, dar la telefon vocea îşi pierde din calităţi, ea vorbeşte cu o idee de accent, dar la telefon vocea ei sună mai bine. Linia telefonică descompune vocea şi o recompune într-un mod neaşteptat, nu întotdeauna rezultatul este cel al emisiei omeneşti. Suntem, din punctul lui de vedere, cei mai buni francofoni ai firmei.       Urmează pauza de masă, toată lumea iese la o cantină mai spălăţică, Marc Alexandre mă roagă să rămân un minut. Sala se goleşte. Vrea să-mi comunice că sunt concediat, m-a urmărit de la început şi a ajuns la concluzia că sunt un meneur, a vorbit şi cu Ludovic şi nu vor aşa ceva printre oamenii lor. Cine-i Ludovic? N-am idee. Ce înseamnă meneur? Am un lapsus, de fapt cred că n-am ştiut niciodată. Pare să fie din aceeaşi familie cu verbul mener, a conduce. Mă uit la el alb, mă ridic şi plec cu senzaţia că sunt un gunoi. Nici n-are rost să-l contrazic. Am senzaţia că joc un rol secundar într-un manual de management în care şeful este sfătuit să angajeze pe cineva pe care să-l concedieze câteva zile mai târziu, ca să dea un mesaj clar colectivului proaspăt format, să vadă toţi cine-i cu pâinea şi cuţitul. Eu n-am fost angajat cu contract de muncă, am semnat de fapt pe pagina 216 dintr-o carte de newspeak.       Mehmet avea studii alese: opt clase şi şcoala postgenerală de hamal la Istambul. N-a ales nici el, nici părinţii lui să fie aşa, ci o tradiţie familială de sute de ani: înainte ca vreunul dintre copii să primească aurul cu care să-şi deschidă prăvălie, era trimis să facă cea mai de jos muncă din bazar. Să spele, să măture, să care greutăţi cot la cot cu cei mai săraci. Asta a făcut Mehmet timp de opt ani, şapte zile din şapte. Patronul lui considera că nici măcar rugăciunea colectivă de vineri, la care trebuie să participe toţi musulmanii, nu este un motiv prea serios ca angajaţii lui să întrerupă lucrul. Când în sfârşit i-au dat ai lui capitalul şi l-au trimis în România, Mehmet a rămas cu nişte rutine de la care, atunci când l-am cunoscut eu, nu învăţase să se abată. Se deprinsese cu cele mai ieftine haine, avea o maşină foarte oarecare şi asta-l făcea să se piardă cu uşurinţă în mulţime oricâte diamante ar fi avut într-un plic de plastic din buzunar. Vorbea fluent şase limbi de circulaţie est-europeană: bulgara, româna, maghiara, poloneza, rusa şi ucrainiana.       Practic, toţi oamenii cu care intrase în contact îl învăţaseră limbile lor într-un mod inaccesibil cărţilor şi cursurilor practice din universităţi. Lăsat de capul lui bun, fără cărţi şi caiete, Mehmet învăţase ca un copil să vorbească în nişte limbi care, cu timpul, au încetat să-i mai fie străine. Când m-a văzut cu un manual de turcă în mână, a fost cuprins de uimire până a exclamat: “Aaa, ca la şcoala!” Hotărât lucru, pentru Mehmet limbile străine nu se învăţau din cărţi. Vorbea bine româneşte, fără celebrul “accent turcesc” consacrat de Toate pânzele sus sau Take, Ianke şi Cadâr. Vorbea ca mine şi ca tine, cu umor spontan, cu înjurături ardeleneşti şi cu subtile nuanţe atunci când povestea despre Turcia sau despre islam. Ildiko m-a asigurat că vorbea la fel de bine şi ungureşte. Era de acasă, din Diyarbakir, vorbitor fluent de arabă şi de kurdă, limbi pe care le asimilase, după cum spunea, pe maidan şi la şcoala coranică, bătând mingea cu copiii altor orientali sau dondănind din cartea lor. De fapt, de la kurzi credea Luminiţa că i s-a tras şi arestarea, bărbatu-său era prea politicos, se mai întâlnea cu ei prin restaurantul turcesc de pe Brătianu, dădeau mâna şi vorbeau, dar cu cine nu vorbea Mehmet? Şi doar îi spusese să nu se întindă cu ei, că-s răi şi periculoşi.      Pe Luminiţa o cunoscuse în bazar când era încă de liceu. Era cu maică-sa, venită să facă bişniţă după revoluţie, o trăsese de mânecă pe viitoarea soacră şi le băgase pe amândouă în prăvălia unde lucra. După alişveriş le dusese bagajele la hotel, iar asta s-a repetat negreşit timp de câţiva ani, deşi de la o vreme Luminiţa era studentă la limbi străine, vemea bişniţei trecuse, doar farmecul Istambulului rămăsese intact. S-au căsătorit la biserică, pentru că aşa a vrut ea, în locul lui spunând cele ce erau de spus naşul de cununie. S-au căsătorit şi la moscheie, fără să fie ea de faţă, acolo e un simplu anunţ în faţa comunităţii şi o rugăciune colectivă. Peste un an au avut o fetiţă, căreia i-au spus Miriam, numele arab al Fecioarei în Islam. Luminiţa gătea turceşte, citea Coranul şi-i punea întrebări lui Mehmet, dar se ruga româneşti cu faţa la icoanele de acasă. Mehmet avusese o singură pretenţie: în frigiderul lui să nu intre niciodata carne de porc. Izbutise să înveţe să doarmă în pat, la cererea soţiei, dar continua să ia masa direct de pe covor, cu picioarele răsucite sub el, şi asta făceau şi socrii lui când veneau în vizită la copii, şi invitaţii. I-am văzut împreună, el binecuvântând bucatele în arabă înainte de a mânca, ei făcându-şi semnul crucii, într-o perfectă înţelegere pe care trebuie s-o vezi ca s-o .       Când am dat de Mehmet cred că aveam deja cam o sută de prieteni comuni, dar din ăştia reali, cu poveşti şi ceasuri petrecute împreună, nu prin reţele de socializare. Sufi din tariqah Nakshbandyya, l-am auzit în multe rânduri rumizând spontan. Nu ştiu dacă-l citise pe Rumi, cel mai probabil nu, pe Mehmet nu l-am văzut niciodată citind ceva. Poată că era educaţia lui orientală, pentru că un copil care trăieşte în bazar printre negustori care învârt pe degete tasbihul în timp ce cu o mişcare imperceptibilă a buzelor se roagă neîncetat, tot de o anume educaţie are parte. Amintirea neîncetată a Numelui nu este incompatibilă, în părţile acelea de lume, cu acţiunea vizibilă sau banii. De ajuns însă sigur ajunsese la el prin viu grai, Mehmet era fix atât de alfabetizat cât să poată avea acces la hârtiile de care epoca noastră nu se mai poate dezbăra, dar trăia într-o cultură orală, în care vorbele merg de la gură la ureche şi nimeni nu se străduieşte să-şi amintească cine le-a zis, pentru că o sclipire adevărată aparţine fără drept de apel tuturor celor dispuşi s-o înţeleagă şi să se bucure de ea.      Cu Marc Alexandre m-am întâlnit la vreo două săptămâni după ce mă concediase prin Piaţa Cipariu, unde o aşteptam pe Delioara să iasă de la lucru. Şaten deschis, aproape blond, într-un pardesiu negru, lung, s-a oprit, şi-a scos mănuşa de piele şi am dat mâna. Am schimbat câteva fraze de politeţe, când mi-a venit ideea să-l întreb ce-a fost faza aia cu angajatul şi datul afară a treia zi. Ceea ce am şi făcut. A început să-mi explice, metodic şi sfătos, că ceva, moment în care mi-am adus aminte de avertismentul lui făcut chiar la angajare, că un operator de call center trebuie să înveţe foarte rapid să mintă, minciuna e una din componentele esenţiale ale celui care interacţionează cu clienţii. Iar mie mi s-a tăiat filmul, vorbele francezului s-au revărsat spre mine ca o pastă cleioasă, am avut senzaţia că mă aflu în faţa cretanului Epimenide care se străduia să mă facă să înţeleg ceva din nişte cărţi pentru care nu puteam avea decât un dispreţ pe care nu făceam niciun efort să-l disimulez. Ne-am strâns mâna şi s-a îndepărtat la fel cum venise, şaten deschis, în negru, elegant.       Mehmet a fost acuzat de terorism, i s-a spus că pe numele lui se află deschis un dosar penal instrumentat de SRI şi că trebuie neîntârziat să părăsească ţara. Deschis e un fel de a spune, pentru că avocaţii nu au ajuns niciodată la el, dosarele care afectează siguranţa naţională fiind secrete de la copertă până la ultima filă. Sâmbătă dimineaţa era deja la aeroport, flancat de doi bărbaţi în pardesie lungi. I s-a explicat că trebuie să-şi cumpere singur bilet dacă vrea să fie chemat la proces, altfel se va judeca în absenţa lui. Şi mai ales să nu se întoarcă în România până când nu va fi chemat. A avut voie să-i facă din mână soţiei înainte de a urca în avion, din spatele unui perete de sticlă. Timp de un an şi jumătate îi va face din mână şi ei, şi fetiţei, din spatele unei camere montate pe un calculator.      Pe Luminiţa n-a chemat-o sub niciun chip în Turcia. A lăsat-o pe ea să decidă, şi decizia n-a venit nicicând. S-au topit amândoi unul după altul până când el şi-a luat inima-n dinţi şi a deschis prăvălie în Debrecen, la câţiva paşi de graniţa cu România. Timp de încă un an şi ceva, Luminiţa a mers să-l vadă săptămână de săptămână, şi le-a fost ceva mai bine la toţi trei. Mehmet a vândut aur până când, într-o zi, s-a prezentat la vama Borş, a prezentat paşaportul şi a intrat în România. Atunci a înţeles. Şi-a căutat un oraş mai mic în care şi-a deschis noua bijuterie, unde a rămas şi se află şi în acest moment. Banii care i-au fost confiscaţi în momentul expulzării nu i-au fost returnaţi niciodată. Nimeni nu l-a chemat la niciun proces. Oficial, nu a fost şi nu este acuzat de nimic. Şi-a cumpărat o altă armă, pe cealaltă a declarat-o pierdută. Permisul de port-armă este în continuare valabil.
23. Polizeiwissenschaft în Panoptikon - de Norbert Coman - Jun 26, 2017 3:15:00 PM
p { margin-bottom: 0.1in; direction: ltr; color: rgb(0, 0, 10); line-height: 120%; text-align: left; }p.western { font-family: "Liberation Serif",serif; font-size: 12pt; }p.cjk { font-family: "Droid Sans Fallback"; font-size: 12pt; }p.ctl { font-family: "FreeSans"; font-size: 12pt; }
Agamben spune că serviciile (a se înțelege sistemele de securitate) au devenit adevărata putere politică (puterea cunoaștere) – aspect observabil și în România și în Rusia, dar și în SUA –, ele stăpânesc mass-media (cazul revoluției din România – revoluția televizată/orchestrată –, când serviciile secrete au instrumentat revoluția și Securitatea a luptat contra Securității, adevărul devenind doar o trimitere la fals) cunosc drumurile finanțelor (deci și capitalul are nevoie de puterea lor) și suntem vrăjiți că acest spiritcorporatist este adevărata democrație.Bineînțeles, acest stat temnicier-vrăjitor, preiau termenii de la Culianu sub forma unei alăturări-sinteză, se securizează (își crește puterea) în “interesul” nostru (ceea ce nu face niciodată, scopurile sunt private), își impune interesul particularca general. Prin urmare, Agamben consideră Timișoara '89 ca fiind o etapă istorică definitorie, atunci am intrat în epoca totală a punerii în scenă, spectacolul a devenit mai real ca realul, spectacolul integrat și deplin, mondializat, de fapt singurul care contează, revoluția a existat pentru că e la televizor, e pe teleecran, deci e adevărată, adevărată ca simulacru. (Giorgio Agamben, Marginal Notes on Commentaries on the Society of the Spectacle, în Means without end. Notes on politics, University of Minnesota Press, 2000, pp. 73-90.)Serviciile sunt know-how-ul acestei epoci, sunt puterea-cunoaștere. Sunt magicianul culienesc, devenit vrăjitor: “Magicianul se ocupă astăzi de relații publice, de propagandă, de prospectarea pieței, de anchete sociologice, de publicitate, informație, contra-informație și dez-informație, de cenzură, de operațiuni de spionaj și chiar criptografie. […] Este oare Statul occidental, astăzi, un adevărat magician, sau un ucenic vrăjitor care pune în mișcare forțe obscure și incalculabile?” (Petru Culianu,Eros și magie în Renaștere. 1484, Editura POLIROM, Iași, 2011, pp. 142-147.)
Cuvântul intelligenceeste asociat serviciilor de securitate, poliției secrete. Ei sunt adevăratul know-howal acestei epoci, o putere-cunoaștere teribilă, “marele frate” orwellian. Polizeiwissenschaft(cu toate că polizei vine de la polis) e asocierea teribilă (oximoron, asocierea poliției și a înțelepciunii, o putere-cunoaștere în care domină forța și șmecheria, relațiile și afacerile clandestine, în care marile corporații și poliția au fuzionat ca “intelligence” a acestei lumi-spectacol), adevărata politică contemporană și adevăratul limbaj al puterii polițienești și al politicilor publice, de securitate, al polițiilor gândirii (psihologia, parțial, prin funcția de selecție corporatistă, este o polizeiwissenschaft). Statul controlat de know-how-ul corporatist, securizat, aceasta este politica publică a polizeiwissenschaft-ului, orchestrată de “intelligence”.Această poliție înțeleaptă este gnostică, ea are un Adevăr majusculat, un adevăr al instituției, ea știe și (aparent, doar aparent, deoarece trăiește spaima, de aia se și înarmează pentru război civil) nu are îndoieli. Ce refuză orice instituție este faptul că adevărul este nomad, tot timpul printre noi, dar niciodată așezat. Obiectul scos din poziție de fundal, adus din deșertul realului (ceea-ce-este-așa-cum-este) în simbolic (primind nume; devenind un ceea-ce-se-spune-despre), rostit și astfel cognoscibil (nu cunoscut!, ci rostit, adus în «lumea pentru noi», pus în circulație ca un presupus existent), începe să circule (ca ceva «apropiat de adevăr» sau ca «adevăr»), iar fundalul se schimbă, obiectul se modifică și el, unghiul se modifică la rândul său, astfel obiectul apare diferit în fiecare Zeitgeist. Instituția vrea să stăpânească circulația, sensul, istoria. O «cunoaștere nomadă» nu poate cunoaște punctul (finitudinea – adică nu poate imortaliza adevărul, să-l suspende pentru eternitate ca fiind perfect tradusființei umane), modestia ne îndeamnă spre virgulă (adevărul este tot timpul amânat, e rostit în întreaga lui falsitate, deoarece niciodatănu poate fi spus în întregime), spre a înțelege că regatul nu se dezvăluie niciodată (nu poate fi descris în întregime, nu se poate spune totul despre ceva, din moment ce acel ceva circulă, adică e în transformare), el se modifică continuu. Ascunsul nu se dezvăluie, el nu este un neascuns, ci o dezascundere (aletheia), deci un proces, iar acest proces își creează propriile ascunderi. (Martin Heidegger, Despre esenţa adevărului, în Repere pe drumul gândirii, Editura Politică, Bucureşti, 1988, pp. 179-196; Martin Heidegger, Parmenide, Editura Humanitas, București, 2001;Martin Heidegger, Originea operei de artă, Editura Humanitas, București, 1995, pp. 80-81.) Un orizont de sens/cunoaștere dă naștere unui topos, de o aparentă «stabilitate», dar lumea nu e o fotografie nemișcată, ea nu a murit, ci încă e vie (deci supusă transformărilor). Orizontul de sens ascunde tot ceea-ce-e-dincolo de limita lui, ascunde posibilitățile circulației, dorește să bată în cuie un «adevăr», să-l suspende (amână continuu parousia).După evenimentul morții lui Dumnezeu (în realitate moartea Numelui Tatălui – nomos-ul care garanta «cuvântul adevărat»; puterea, forța jurămintelor), cuvintele au fost desacralizate, corespondența este pierdută (fără să fi existat, cu adevărat, vreodată), narațiunea se golește de «adevărul» circumscris de semne. Cuvântul dat nu mai prezintă garanție. Marea a fost secată și orizontul a fost șters! (Friedrich Nietzsche, Știința voioasă, Editura Humanitas, București, 2006.) Astfel percepem adevărul narațiunilor în toată hipertelia lui, o boală canceroasă care crește din toate părțile, se modifică continuu, corpurile își pierd forma, dispar.Într-o lume în care semnul și-a pierdut sau e pe cale să-și piardă (vestea morții Cuvântului nu a ajuns la urechile tuturor) puterea magică, actul devine important, iar actul e o trăire personală sau personal-colectivă. A secat marea cuvintelor-«adevăr»și au rămas cuvintele care pot fi rostite în orișicare deșert; cuvântul neimplicând adevăr, nu mai implică nici responsabilitate. În asta constă și lipsa responsabilității politice. Și cei care demisionează doresc să salveze Instituția care este mai importantă ca persoana deoarece le garantează scopurile și interesul privat. Salvează un sistem care nu le ia totul, ci le asigură revenirea după un scurt exil (e doar o ostracizare publică simulată, ei sunt rotițe ale sistemului și sistemul nu dorește să piardă controlul), chiar dacă nu în centrul spectacolului, dar cel puțin le promite posibilitatea post-existenței ca spectator în logiile high class.Pentru marginal “lupta organizată” nu este o soluție (petițiile, protestele organizate, sindicatele etc.; ele, în cazul în care reușesc ceva, doar amână deznodământul și prelungesc dominația Structurii), deoarece Puterea (instituționalizată) se organizează (asta «știe» să facă o instituție, să mobilizeze și să structureze resursele de care dispune) mai bine. Iar Serviciile sunt instituții militarizate (cu toate că am rostit un pleonasm, instituțiile sunt tot simpul structurate ierarhic pe specificul societății în război).Puterea se teme doar de spațiile neorganizate, de sferele descentrate, care scapă controlului, iar hipertelia luptei, cum nuanțează Baudrillard (Jean Baudrillard, Strategiile fatale, Editura Polirom, Iaşi, 1996.), e teroarea, terorismul, destructurarea, sabotajul (terorismul se globalizează, spune Baudrillard, singurele războaie sunt un fel de război civil, în care terorismul este singura luptă posibilă și statele sunt înarmate cu terorism; la asta aș adăuga și pespectiva lui Agamben: teroarea iacobină și lagărul de concentrare s-au globalizat).Ce ne spune Baudrillard:“Prețul securității: un stat care ar dori să disuadeze terorismul ar trebui să se înarmeze el însuși cu un nivel al terorismului de așa natură încât ar generaliza teroarea la toate nivelurile.[...] Violența este anomicã, teroarea este anomalică. Mai violent decât violența însăși este terorismul.[...] Terorismul este executorul unui sistem care, și el, vizează anonimatul total și responsabilitatea totală a fiecãruia dintre noi.[...] Monstruozitatea terorismului decurge din ideea de responsabilitate universală, monstruoasă și teroristă în esența ei.[...] Problema securității s-a substituit demult celei a libertății. Prima etapă a fost cea difuză, extensivă a sistemului, care a produs libertatea. Ulterior, un sistem mai dens a produs securitatea. În cele din urmă, un sistem de proliferare și saturare a produs panica și teroarea.[...] Terorismul ar fi un act politic dacă ar fi doar opera oprimaților disperați. Dar în fapt a devenit comportamentul normal, generalizat al tuturor națiunilor și al tuturor grupurilor.” (Jean Baudrillard, op. cit.)Puterea se teme de dezordine, de spațiul în care “gândirea” ei nu percepe structura. Și orice destructurare este o structură, doar că e diformă, deci scapă logicii Instituției. Absența corpului este cea care sperie, când corpul nu e o structură definită, ci se revarsă de unde nu te aștepți. Obezitatea războiului este terorismul, lupta în care nu se văd tranșeele.Terorismul e nomad, tot timpul prezent și niciodată așezat, niciodată cognoscibil. Chiar prin asta terorizează. Terorismul nu poate fi combătut decât prin teroare și terorism, care, ambele [devenind instituționalizate], nu fac altceva decât să accentueze lipsa de corp, deci hrănesc terorismul și nu-l vindecă. Hipertelia avansează, cancerul se agravează, corpul își pierde, din ce în ce mai mult, forma, se revarsă în obezitate. Acolo unde apare posibilitatea haosului, Serviciile vin cu organizarea, pentru că ceea ce este organizat este și inteligibil, de înțeles și posibil de controlat, contracarat. Serviciile chiar sunt “inteligente” (oricât, așa cum am subliniat deja, de teribilă este asocierea), chiar sunt polizeiwissenschaft (se informează și dezinformează).De cealaltă parte, dacă nu există un limbaj de decodificare la ceea ce spunem, atunci suntem străinul, cel care este într-o altă structură de discurs, iar ceea ce Serviciile nu pot cunoaște poate fi periculos, este diferitul, anormalul, cel care nu e “identic” cu scopul lor și cu dorința instituțională de autoreproducere. Dar ce e normalitatea? Este tocmai diferitul și asta nu doresc să accepte structurile instituționalizate de discurs: diferența! Necitibilul prin cheia lor de discurs. Deci, pentru Instituție, suntem normali dar în cadrul tipologiei de normativizare, deci doar în cadrul lor de discurs recunoscut ca normal. Puterea vrea ca ceea ce este normalulsă-i aparțină, deci atunci normalul instituției este identicul (Instituția nu vede puterea ca relație, ci ca atribut), uniformitatea. Dacă rămânem tot timpul diferitul, cum este firesc, nu suntem recunoscuți drept normalul. Realitatea ne prezintă diferitul ca o normalitate, dar discursul instituțional impune identicul ca normalitate, adică pe cel care se supune cheii de discurs normativ al proiectului (de lume, de securitate, de autoreproducere).Serviciile își doresc securitatea, iar o lume securizată este o închisoare, un Panoptikonîn care polizeiwissenschaft-ul este Marele Frate.


24. Cocaină și bere la pet - Jun 20, 2017 4:18:00 PM
p { margin-bottom: 0.1in; line-height: 120%; }


Spune-mi cu ce te droghezi, ca să-ți spun din ce clasă socială ești și cam ce nivel de trai ai! Că fumezi tutun sau marijuana, tragi pe nas cocaină, bagi pastile, timbre, bei alcool, iei Xanax sau te injectezi cu heroină, tot în categoria consumatorilor de substanțe psihotrope și psihoactive poți fi încadrat, însă doar consumul anumitor substanțe îți poate afecta profilul moral și caracterologic în ochii semenilor. Cocaina, pastilele și alte substanțe scumpe, accesibile doar în anumite cercuri și la anumite costuri, nu te fac automat să pari un netrebnic, viciat moral. Din contră, pot chiar să-ți atragă o aură de excentricitate, să fie un semn al succesului și realizării, plus al apartenenței la categoria învingătorilor. Dacă bagi alcool și țigări ieftine e bai mare cu tine, e semn că puți a sărăcie , lene și iresponsabilitate. A lipsă de respect de sine sau a incapacitate/lipsă de voință de a-ți depăși condiția sau împlini potențialul. Dar mai mult decît substanțele în sine, clasa socială, ocupația și descendența te pot încadra în categoria consumatorilor cool, excentrici, open-mind, creativi sau în categoria rataților, a „drogaților”, leneșilor și a parazițiilor vicioși. Una e să porți un costum de 500 de coco sau niște straie vintage, croite de un artist independent, să lucrezi în sectorul bancar sau în industriile creative și să tragi pe nas cocaină, să bagi pastile sau să lingi timbre prin cluburi de fițe sau prin apartamente de lux, la party-uri private și alta e să sufli un deț într-o crîșmă de sat, să bagi un pet de bere ieftină în miezul zilei, lîngă o betonieră, pe un șantier și să fumezi țigări ieftine, poate chiar penale, îmbrăcat ordinar, poate chiar sărăcăcios și lucrînd cu ziua, la negru sau pe salariul minim. Mai mult, dacă ești din prima categorie poți chiar consuma produsele specifice celor din a doua categorie și tot ieși bine ca percepție publică. Ești un tip/o tipă deschis/ă, excentric/ă, fără aere, un demofil chiar. Dacă ești din a doua categorie și-ți pică sub nas niște coca, tot prost ieși, că e semn că ești ahtiat după, disperat să bagi orice și chiar iresponsabil, că de banii ăia ai putea să cumperi ceva la copii sau să te înscri la un curs de dezvoltare personală și/sau recalificare.
Dacă te prind zorii zilei într-un birt, cu un rachiu sau o bere ieftină în față, fie că ieși din tura de noapte (nu scrie pe fruntea ta asta), fie că urmează să intri în vreo tură sau aștepți vreun întreprinzător să te cheme la o zi de muncă sau, mai rău, ai petrecut toată noaptea, faci o impresie foarte proastă, confirmi toate clișeele despre săracii leneși și vicioși care umplu de dimineață crîșmele, își beau ajutorul social, alocațiile copiilor, pensiile părinților sau cîștigul agonisit. Ai o problemă cu caracterul, ai un profil îndoielnic și nu faci decît să confirmi că faci parte dintr-o categorie inferioară moral, social și cultural. Ești un rebut care-și merită soarta și care trebuie privit cu dispreț. În schimb, de ești văzut la ore matinale, înainte sau după răsărit, pe vreo terasă din centrul vechi, îmbrăcat bine și spărgînd niște bani sau pișînd un zid de patrimoniu, ești în cel mai rău caz un nesimțit, privit cu invidie sau condescendență. Dacă nu ești văzut chiar ca un spirit liber, rebel și refractar la normele sociale atît de constrîngătoare. Oricum, nu prea ești luat la rost că de ce nu ești la muncă sau de ce spargi banii pe băutură și droguri în loc să-i duci acasă sau să-i investești în ceva pentru a-ți îmbunătății viața și înfrumuseța personalitatea și spiritul. Să-ți bei cafeaua sau limonada de mahmureală pe corso, la orele cînd alții merg la muncă sau muncesc, nu e semn de lene sau de caracter dubios, ci semn de prosperitate, trai bun, reușită, care stîrnește admirația și invidia și mult mai rar disprețul. foto: AdevărulDacă spargi 1000 de coco pe pastile, cocaină, șampanie scumpă și altele într-un club, ești doar un excentric sau un tip generos, care nu pune preț pe bani și alte valori materiale. Dacă spargi banii de pe o zi de muncă, din ajutorul social sau din șomaj într-o noapte de beție, e doar încă o dovadă că ești iresponsabil și că nu te gîndești la ziua de mîine. Că te complaci în vicii și sărăcie. Dacă ești din partea de sus a societății ca nivel de trai, dintr-o familie bună sau cu o profesie liberală, poți să-ți explici slăbiciunea pentru cocaină și altele ca un mijloc de a te relaxa, de a-ți lărgi orizonturile și de a-ți împlini potențialul. Dacă ești din zonele inferioare și mai porți și stigmatul vreunei minorități etnice îndelung oprimată și marginalizată, n-ai nicio scuză că te dedai la luxul consumului de tutun și alcool. Intervin etica, judecățile morale și toată cohorta de concluzii ce pot fi debitate pe marginea obișnuinței de a căuta refugiu în alcool și țigări. Dacă ești dintr-o familie bună, înstărit sau muncești într-un segment binevăzut (IT, Drept, medicină, industrii creative etc.) și ești prins cu ceva asupra ta, tot mai poți să scapi sau măcar o încasezi mai ușor. Și nu e vorba doar de intervenții și putere de mituire, ci și de faptul că o astfel de întîmplare poate fi văzută ca o scăpare, o prostie asociată tinereții și teribilismului, care nu justifică o pedeapsă aspră, conform rigorilor legii, pentru că ar risca să distrugă viața și cariera unui tînăr, de altfel capabil și cu referințe bune. Dacă ești un sărăntoc și ești prins băgînd o iarbă, ai toate șansele să te arzi. Desigur, poate interveni mila și o oarecare îngăduință, dar de regulă ești aspru pedepsit, pentru că nu faci decît să confirmi că ești un pericol, că ești deja pierdut și că ai nevoie de o lecție dură ca să ți se bage mințile în cap. Că altfel se umple țara de drogați sau cazi într-o dependență mult mai gravă care te poate împinge la infracțiuni viitoare mult mai grave, în căutarea de resurse pentru procurarea dozelor. Se știe că dependenții săraci sunt în stare să facă orice pentru o doză, că e plin de astfel de povești reale și/sau false.În concluzie, una e să-ți înfunzi mințile cu pălincă, pufoaică, tescovină sau zaibăr într-un fund de lume sau la un bîlci popular cu manele și muzici populare pe fundal și alta e să bagi pastile și coca pe Armin van Buren sau alții la Electric Castle sau Untold. Dacă pici în șanț și duhnești a alcool, e prea puțin probabil să te ridice cineva de acolo sau să nu te privească cu dispreț și desconsiderare. Dacă un trip te împinge să iei bălțile la rînd și să plonjezi în noroi, e semn că ești dezinhibat și totalmente eliberat de orice fel de constrîngere comportamentală depășită. Ești cool sau în cel mai rău caz ridicol. Dar ești ok.Faceți bani, îmbrăcați-vă bine și apucați-vă de ocupații care să vă pună în valoare potențialul și caracterul frumos, dacă vreți să vă spargeți în vreun fel sau altul, că altfel vă omoară nu doar ciroza și mizeria, ci și judecata semenilor, a căror exigențe cresc invers proporțional cu veniturile pe care le aveți și cu locul în ierarhia socială și culturală.
25. Sexul și Capitalul -reglementări și metode de rezistență - de Maria Cernat - Jun 6, 2017 7:20:00 PM
p { margin-bottom: 0.1in; direction: ltr; line-height: 120%; text-align: left; }
 (Bogdan Popa, Sexul și capitalul. O teorie a filmului românesc, Editura Tracus Arte, 2017)De curând peisajul livresc a ceea ce numim ”stânga românească” s-a îmbogățit cu o lucrare foarte atipică: s-a scris despre film, s-a scris despre capital, s-a scris despre putere, dar foarte puțin despre sex, film, putere și capital laolaltă. Este meritul lui Bogdan Popa acela de a fi adus în câmpul preocupărilor gândirii critice românești teme foarte importante legate de tentativele tot mai violente de reglementare a sexualității, de încadrare filmică a sexualității ”normale”. Cartea debutează cu o dorință – promisiune: Dorința mea este să poți să îți imaginezi noi relații sexuale și afective care acum sunt identificate ca inferioare și abjecte. Celuloidul este un teritoriu al visării încă necomodificate. Lumea nouă poate fi identificată prin practica cititului, iar sexul nou te va aștepta răbdător, cu picioarele desfăcute, după ce o să citești propozițiile din fața ta”.(p.13) Proiectul de eliberare de sexualitatea heteronormativă este așadar obiectivul care ghidează critica unor importante pelicule din cinematografia românească. Această critică se face de pe poziții asumat marxiste, iar scopul ei este să ne facă ceva mai perverși decât am fi dispuși, înainte de citirea ei, să ne permitem să fim. Lucrarea de ample dimensiuni cuprinde o bună parte dintre analizele pe care Bogdan Popa le-a publicat pe platforma de reflecții psihanalitice CafeGradiva. În lucrare aceste eseuri sunt grupate tematic. În prima parte Bogdan Popa discută despre noile condiții de producție cinematografică și modul în care ele structurează un nou tip de model uman: Noul Val al realismului românesc nu vinde doar o realitate, ci și o biopolitică, un mod de viață de succes. Generația tânără, în avangarda ei, visează să se întrețină din publicitate și să facă filme de autor. Cele două industrii ale imaginii publicitatea și filmul sunt fețele unui proces istoric prin care capitalismul este trrăit de o generație care îl contestă, dar îl și întreține.(p. 23)
Există câteva teme de mare importanță analizate de Bogdan: sexualitatea heteronormativă, încadrarea producțiilor noului val într-o logică a pieței care le face insensibile la dimensiunea de istorie socială, figura procurorului corect care trebuie să salveze atât în socialism, culmea, cât și în capitalism, muncitorul alb, formele de rezistență în fața agresiuniicapitalului și a heteronormativității, ”țiganizarea” infracționalității, ”homosexualizarea” răului. Cred că unul dintre lucrurile cele mai importante din critica făcută de Bogdan Popa cinematografului Noului Val este imposibilitatea de a surprinde dimensiunea criticii sociale, a rasismului, a sexismului, a sărăciei, a precarității, toate foarte prezente chiar în peliculele regizorilor care, culmea, l-au influențat conform propriilor declarații pe Cristi Puiu. Este vorba de Jim Jarmusch. Astfel, Bogdan Popa este foarte perspicace în sesizarea acestei diferențe foarte importante între Jarmusch și Puiu. ”A doua temă importantă din Stranger than Paradise este cea a obiectelor care ne îndreaptă atenția de la narațiunea la materialitatea istoriei. În timp ce narațiunea visului american vorbește despre progres și lumină filmul ne arată o lume care nu este plasată pe harta istoriei americane. În filmul lui Jarmusch sărăcia și dezolarea urbană sunt puse în prim plan, Cleveland este descris ca o aglomerare de fabrici abandonate care ne arată lumea pierdută a prosperității. (…) Împotriva cinematografului de tip Hollywood Jarmush ne arată materialitatea istoriei sociale.(p.164) Într-un interviu acordat publicației The Chronicle, regizorul Cristi Puiu declară că sursa de inspirație pentru filmul Marfa și banii este pelicula lui Jim Jarmusch. Dar, așa cum arată Bogdan Popa, inspirația rămâne undeva la nivelul expresiei artistice. Marile teme potential subversive ale peliculei americane nu sunt prezente în filmul lui Puiu.Astfel, cinematograful independent nord-american ne arată că există diferite moduri posibile de a exista în afara timpului-marfă al capitalismului, care ne orientează către o istorie socială eliminată din poveştile tradiţionale americane. În istoria independenţilor, există rasism, intoleranţă albă şi un proces de asimilare a valorilor de clasă mijlocie.(p.169) Incapabili să formuleze o critică de substanță a capitalismului, regizorii Noului Val,din care Cristi Puiu face fără doar și poate parte, rămân cantonați în explorarea unor teme sigure: capitalismul rău, nu cel bun, este cel care corupe tinerii. Dacă independenţii [americani]se încadrează în tradiţia progresismului, a explorării temelor legate de muncă, emigraţie şi ierarhie rasială, Puiu pare că ne arată mai degrabă că tinerii cu aspiraţiile capitalistului integru pot cădea în mrejele unui capitalism ilegal.(p. 169) De notat că lui Puiu ca și altor regizori ai Noului Val le este foarte dificil să se despartă de mitul capitalismului bun. Formați într-o tradiție culturală în care comunismul este tot ce poate fi mai rău, ei se văd incapabili să sesizeze măcar aspectele subversive de critică socială din filmele regizorilor independenți americani ce le servesc drept modele:Filmul consolidează retorica capitalismului bun, a aspiraţiilor normale la legalitate şi succes economic. În acest context, piaţa neagră şi vânzătorii de droguri sunt o parte integrantă din noul capitalism, dar produc şi anumite relaţii sociale care ar trebui să ne înspăimânte. (p.169) În plus, o altă observație foarte importantă pe care Bogdan Popa o face cu privire la cinematograful noului val este concentrarea răului într-o singură persoană. Astfel, actorul Vlad Ivanov ocupă locul central în bestiarul imaginarului cinematografului românesc din ultimii ani. Violatorul din 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile, polițistul abrutizat și ușor sadic din Polițist Adjectiv, conducătorul de bolid auto arogant și exploatator Dinu Laurențiu din Poziția copilului – iată doar trei pelicule de mare succes la public și critica de specialitate unde actorul Vlad Ivanov reușește să ia asupra sa răul, să întrupeze disfuncționalitățile sociale și să ne ofere o cauză simplistă a acestui rău, o cauză personalizată care exorcizează astfel orice efort de identificare a cauzelor sistemice, sociale care au generat acest rău. Dacă figura lui Ivanov bântuie filmul ca un catalizator de rău social, prin focalizarea pe un singur individ, Puiu rămâne captiv în individualismul ideologic al timpului său. Socialismul dispare ca epocă şi, odată cu el, un mod de a gândi materialitatea istoriei(p.171) O temă la fel de importantă este explorarea modului în care figura procurorului corect trebuie să salveze atât în comunism cât și în capitalism muncitorimea albă. Capitole importante din lucrarea lui Bogdan Popa sunt dedicate peliculei Sfârșitul Nopții din anul 1982 regizată de Mircea Veroiu. Atunci, ca și acum, clasa muncitoare se află într-un impas. Toma reprezintă fosta avangardă a comunismului, care a ajuns acum într-o situaţie disperată, iar figurile rele, capitaliste, ne descriu impasul omului nou.(p. 60) Soluția, atunci ca și acum, la problemele muncitorilor abuzați fie de rețelele subterane ale capitalismului încă etichetat negativ sau de rețelele dacă nu legitime, cel puțin legitimate public, ale capitalului global este procurorul corect. Procurorul Matei în filmul lui Veroiu, și Laura Codruța Koveși în actualitate sunt investiți cu această funcție de a gestiona coșmarul, de a oferi o explicație și o satisfacție justițiară pentru colapsul economic.Figura procurorului Laura Codruţa Kövesi nu este atât una a succesului capitalismului, cât una a disperării lui, fiind în căutare de eroi care să justifice inegalităţile sociale ale României.(p. 54) Este o observație care denotă o perspicacitate aparte aceea care ne arată că dacă dorim să înțelegem nevoia de a investi imaginea procurorului drept cu puterea de a justifica și rezolva – deși asta înseamnă, de fapt, a ascunde – problemele generate de colapsul economic, de inegalitățile și sărăcia care subminează clasa muncitoare trebuie să ne întoarcem în 1982, la filmul lui Veroiu. Deși pare un film despre procurori, el este în esență un film despre muncitori:”Sfârşitul nopţii” este o modalitate disperată de a surprinde inevitabilul neoglobalizării. Filmul are la bază tragedia proletariatului românesc în noua economie a schimburilor. ”Sfârşitul” nopţii ne arată că muncitorii, pierzătorii distrugerii fabricilor şi a modului socialist de producţie, vor muri pentru că nu se pot adapta la capitalism.(p.54) În acest context e important avântul cu care activiștii și procurorii asexuați se luptă pentru a-l salva pe Toma, muncitorul căzut în mrejele unei rețele subterane de comerț ilicit. Interesul pentru salvarea clasei muncitoare, dar și interesul pentru muncitorul Toma sunt încheiate odată ce procurorul se căsătorește. Căsătoria burgheză este finalul luptei pentru salvarea muncitorimii, dar și finalul unei atracții la limita normalului:Toma trebuie să moară pentru ca obsesia pentru birou şi muncă a lui Matei să se încheie. Iar dorinţele homoerotice vor fi eliminate odată cu articularea instituţiei-cheie burgheze, căsătoria, care trebuie să elimine pe parcurs orice ameninţări la adresa ei, ca homoerotismul sau clasa muncitoare.(p.78) Un alt capitol important din lucrarea lui Bogdan Popa este consacrat analizei filmului Boogie de Radu Muntean. Este probabil și singurul în care soluțiile avansate de criticul de film par să reproducă la rândul lor relații de dominație și putere. Despre ce este vorba? Mai întâi o scurtă prezentare a peliculei. Filmul ni-i aduce în față pe trei prieteni, Bogdan, Penescu și Iordache, care pleacă împreună la mare. Unul dintre ei este ”corect” integrat. Bogdan are și soție, Smaranda, și copil și un job mai bun. Celilalți doi nu se pot lăuda cu asemenea performanțe. Unul e în Suedia și spală vase altul are un job de care e satistit la o firmă de turism. Scenariul e simplu și previzibil reproducând cu fidelitate povești din viața reală. Deconectat de viața de familie pe care a adoptat-o ca urmare a presiunii sociale, Bogan caută să își regăsească prietenii. Bogdan Popa vede în faptul că cei trei își cumpără o prostituată, pe Ramona, pe care o consumă împreună, un moment în care sexualitatea anti-burgheză este indiscutabil dezirabilă și deloc de condamnat deoarece le oferă tutuor posibilitatea să își reevalueze pozițiile și să se regăsească. Cu această evaluare însă autorul riscă însă să părăsească totalitarismul heteronormativ pentru a îmbrățișa... totalitarismul anti-heteronormativ. Any sex is better if it is not ”normal”! Bogdan Popa sesizează foarte bine faptul că legătura afectivă dintre prieteni nu se poate realiza dacă nu au în comun o experiență erotică. Aici însă ar fi putut merge mai departe în a sesiza că, de fapt, cei trei sunt într-o profundă relație homoerotică pe care nu o pot consuma decât iubind toți trei aceeași femeie. Iubirea și atracția emoțională și sexuală dintre ei este una foarte puternică. Acesta este adevărul care, din păcate, nu iese la iveală. Continuarea ipocriziei heterosexuale nu face decât să amplifice dezechilibrele și profunda inechitate din relația disfuncțională dintre Bogdan și Smaranda. În varianta burgheză Smaranda are posibilitatea de a pretinde măcar un mic sacrificiu – fidelitatea – pentru sacrificiile enorme pe care le face ea: renunțarea la carieră, atenția neobosită acordată copilului și soțului. În calitate de ”nevastă” în societea românească dominată de duble standarde nu mai poate spera însă nici măcar la atât, pentru că lui i se cuvine totul și ei nimic! Asta mă conduce către una dintre cele mai intesante părți din lucrarea lui Bogdan Popa și anume modalitățile de luptă cu capitalismul neoliberal: visul, lupta cu heteronormativitatea, depresia. Aici este al doilea punct în care autorul, în opinea mea, avansează soluții naive la agresiunea capitalului global. Oricât de seducătoare ar părea prin potențialul lor subversiv de întrerupere a circulației capitalului, ele nu fac decât să ne lase, din păcate și mai izolați și vulnerabili în fața agresiunii acestui capital. De ce? Pentru că sunt toate soluții individuale care nu fac decât să ne izoleze și să ne facă și mai susceptibili de a fi integrați în circulația acestui capital. Eliberare sexuală – da, un nou capitol, ceva mai pervers de data asta, din Toy Story și magazinele de profil. Hedonismul consumist în care singura obligație e față de noi înșine și singura datorie este să experimentăm, evident sexual, cât mai mult îmi aduce în minte experimentul șoriceilor morți de plăcere. Odată ce au identificat centrul plăcerii din micul creier al rozătoarelor, cercetătorii au inventat un dispozitiv foarte sadic, dar plin de pilde, în felul lui: șoricelul trebuia să alerge pe o rotiță pentru a menține funcțional circuitul electric care îi stimula centrul plăcerii. Firește, rozătoarele au murit de dezhidratare în acest proces. Satisfăcuți și fericiți au murit. Dar a fost o moarte izolată de comunitate și foarte previzibilă în fond. Depresie – o armată de psihanaliști, psihologi cognitivo-comportamentali, psihilogi experiențiali, psihologi integrativi, analiști-tranzacționali și alte neamuri se vor înghesui să ne ajute. Asta în cazul fericit în care nu vom intra direct pe mâna firmelor de medicamente intitulate în limba engleză atât de sugestiv drug companies. Visul e singurul căruia îi putem conferi puteri subversive. În politică e nevoie mai mult decât oriunde, deși raționalitatea heterosexuală ar fi oripilată de o asemenea ipoteză, de imaginație. Cum altfel ne-am putea construi idealul unei lumi mai bune? Dar dincolo de vis, mi-aș permite să avansez alte soluții subversive. Darul dezinteresat, afecțiunea, empatia și solidaritatea. Toate îl vizează pe Celălalt și implică o comunitate. Salvarea nu se obține pe cont propriu... Recenzia de față reușește să surprindă doar o mică parte din complexitarea cărții lui Bogdan Popa. Scrisă într-un stil foarte fluent și încărcată de interpretări provocatoare Sexul și Capitalul este fără îndoială o lectură plăcută și interesantă care vă va lăsa, dacă nu ceva mai perverși, măcar ceva mai încântați la finalul ei.